Valul - sau gradul? - al doilea. Mesia-Vaccinul (VVV: Viaţa între Virus şi Vaccin)

A venit toamna, revine şi pandemia - care de fapt n-a încetat niciodată, numai noi, nemaisuportînd să stăm locului într-o epocă avansată a agitaţiei pe loc, am negat-o în capul nostru.
 
Franţa, prin urmare - modelul nostru nedeclarat în timpul Primului Val -, revine şi ea în forţă şi re-dă tonul, inventînd, inovînd, instaurînd de fapt Pandemiocraţia ca regim politic mixt, ambiguu, care încearcă să salveze - imperfect - şi sănătatea, şi economia, sacrificînd în schimb societatea, prin liantul ei, socialitatea festivă, vag, palid, obosit, tehnicizat carnavalescă.
 
Franţa a găsit, deci, soluţia salvatoare, care ar putea fi rezumată aşa: muncă da, distracţie ba - numai aşa ne vom vindeca! Societate monahală, online. Fiecare în celula sa. Între 21.00 şi 6.00, acasă: familie, copii, odihnă, refacere, mentenanţă şi îngrijire. Re-domesticirea timpului liber (nu că ar fi fost din cale afară de cu adevărat, adică de singular şi de extrem transgresiv).
 
În timp ce noi, aici, cu nasul pe sus şi masca în vine, nu ştim nici măcar chestia cea mai simplă: CÎŢI sîntem. Cît despre cum, cînd, cine...
 
N-avem stat, n-avem statistică (ştiinţa statului!). Fără speranţă. Statalitatea e aici prima şi fundamental precară. Scapă cine poate. Baftă!
 
Căci între timp, adică din primăvară pînă-n toamnă, n-am învăţat, de la vlădică pînă la opincă (Adidas) nimic, sau doar, "tactic"-oportunist, că societatea şi economia nu trebuie închise total şi totalitar. Este vorba, aşadar, în această a doua treaptă de inventare, de instaurare a Pendemiocraţiei, de trecerea de la totalitarismul grosolan al Primului Val la o încercare de tratament mai fin, mai adaptat, mai individualizat - mai "liberal" - al situaţiei la fel de generale însă. Nu cred că acest tratament, să zicem mai fin (de fapt, doar oportunist, mai prudent, deci mult mai cinic) va da rezultate mult diferite de cel din primăvară, căci, deşi se pretinde a se lucra asupra cauzelor pandemiei, de fapt tot numai asupra efectelor ei se lucrează. Cauzele sînt în altă parte, mult în amonte, înainte şi de apariţia Virusului, şi de răspîndirea lui pandemică, şi de imposibila lui tratare. Cauzele sînt, s-a spus deja de către unii, civilizaţionale, în însuşi stilul de viaţă contemporan şi în regimul economic-totalitar care îl favorizează. Ambele, rezumabile printr-un singur cuvînt: altericide, ucigătoare ale diferenţei, specificităţii, singularităţii. Sau poate ar trebui spus altericinice: cinism, inconştienţă, încurajare la ne-gîndire, la ultra-prezenteism, cultivare a ne-culturii. Guvernarea prin viteză, prin non-distanţare (degeaba o cerem acum!), prin orbire şi precipitare - acum, direct în abis.
 
Astfel încît cu toţii aşteptăm, religios, mesianic, Vaccinul, adică Ştiinţa, de care în restul timpului ne doare în cot şi ne batem joc. Numai de la Ştiinţă ne aşteptăm, prin urmare, Salvarea, dar de la o Ştiinţă pe care nu o vrem absolut deloc amestecată în modul nostru de viaţă, simţire, gîndire, împletită cu viaţa şi societatea, ci o Ştiinţă care să rămînă, asemenea divinităţii, separată, transcendentă, care să ne lase, prin urmare, în pace, dar să ne salveze doar la nevoie, ultim, in extremis. De fapt, după viaţa pe care trebuie să fim lăsaţi s-o trăim întotdeauna - veşnic - la fel. Pare un paradox, dar nu e: salvarea, neapărat, dar doar ca after party. Dublă injoncţiune, ce naiba!
 
Cînd de fapt tocmai Ştiinţa, în care acum toată lumea îşi pune toate speranţele post-ultime, aşa cum este concepută acum, ca tehnoştiinţă şi cibernetică socială, este cea care ne-a ruinat, adică ne-a adus, matematic, aici.
 
Aşteptăm Vaccinul Salvator, care să ne salveze de Virus, ca pe o supremă Aplicaţie sau Gadget tehnologic pe care să-l descărcăm (eventual de pe torenţi) şi să-l instalăm online (deşi tocmai în deja amintita Franţă, preşedintele Macron a recunoscut eşecul aplicaţiei menită a asigura trasabilitatea infectărilor).
 
Soluţionismul tehnologic (etică delegată), ca epistemă, nu poate fi Soluţia, Salvarea, cînd este cauza care, tot timpul, ne degrevează şi ne de-responsabilizează.
 
Nu ne vine să credem, dar secularizarea, ca revoluţie imposibilă şi ne-întîmplată, ca înlocuire nu a rolurilor (deci a piesei, a scenariului), ci a protagoniştilor din aceste roluri, iată, chiar s-a înfăptuit: Ştiinţa triumfă, neschimbînd însă modul de guvernare, ci luînd doar, tot în coordonatele Vechiului Regim, locul Religiei. Aşa sînt revoluţiile oamenilor: schimbă personajele, prea puţin, infim, însă, rolurile.
 
Astfel încît devenit mediul şi terminalele unui singur Mesaj, mesaj viral care nu mai e viaţa, sau este viaţa, dar disociată, eliberată de om. După "viaţa nudă", viaţa "pură" (infectantul suprem), disociată şi autonomizată, viaţa "în sine" (ca piaţa) - adică moartea.
 
VVV: Viaţa între Virus şi Vaccin, ambele concepute ca afectîndu-ne obligatoriu din afară, unul îmbolnăvindu-ne, celălalt salvîndu-ne fără însă ca noi să simţim, să admitem că am avea vreo vină şi vreo datorie, altfel spus, fără, de fapt, să ne afecteze cumva.
 
Nu ne mai atinge nimic, sîntem indestructibili, monade în care boala, moartea, salvarea doar să oglindesc, fără a provoca vreo auto-reflecţie.
 
Valul, de fapt, gradul al treilea al Pandemiei va fi cînd ne vom auto-îmbolnăvi. Singuri, izolaţi unii de alţii, infectîndu-ne de la noi înşine. Aria finală. Poemul ultim. Monade perfecte.