Ne îmbolnăvim pentru că sîntem deja bolnavi (o recapitulare ca să n-o tot luăm de la capăt în valuri)

Sub titlul "Cu mască, fără mască, comorbidităţi şi normalitate (medievalismul capitalismului avansat)", acest text - compus la rîndul lui din mai multe texte comprimate - a apărut în impunătorul (686 p.) volum colectiv (57 de autori) Covid-19. Dimensiuni ale gestionării pandemiei, coordonat de profesorul Sorin Bocancea şi publicat de editura Junimea (https://www.editurajunimea.ro/produs/covid-19-dimensiuni-ale-gestionarii-pandemiei/).
 
Auto-vaccin
 
Pandemia în sfîrşit declarată, instaurată, recunoscută este pe gustul dictatorilor care, cu infime excepţii, dorm, însă iepureşte, în fiecare om politic, ocupat, altfel spus, cu puterea, cu economia puterii (ca economist al puterii): nu mişcă nimeni, închidem graniţele, "virusul e străin(ul)" (Trump), avem în sfîrşit un duşman care să ne mobilizeze, cu atît mai preţios, mai nesperat cu cît este asemenea divinităţii (căzute sau nu), pretutindeni şi nicăieri, adică, moral dar post-psihologic (corporal, moral-corporal), în fiecare. Securitate pentru binele populaţiei. O populaţie sănătoasă este o populaţie securizată.
 
Nu mai ştim, am uitat (am ştiut vreodată?) cum e să ai grijă, dar în deschis, afară, public, expuşi, adică fără a ne retrage şi a ne închide.
 
Casa, redescoperirea casei. Casa ca refugiu. Supra-tema refugiaţilor; noua condiţie umană, aceea de refugiaţi. Unii pentru că nu mai au casă, plecînd în pribegie în căutarea unui "acasă" al altora, mereu refuzat, alţii, noi, acum (alţii alţilor), acasă, dar fiecare la el: refugiaţi afară, pe drumuri, şi refugiaţi înăuntru, acasă. Ce ne mai deosebeşte de refugiaţi? Faptul că mai avem o casă, ca suprem refugiu. Acasă, pe drumuri.
 
Dar spaţiu public, la fel ca ei, nu, nici noi nu mai avem. Virusul pandemic face treaba (murdară) a politicienilor, adică face curat (treaba murdară de a face curat), curăţă spaţiul public de oameni, de societate, curăţă lumea de lume.
 
Viruşii, adevăraţii viruşi sînt ei, politicienii populişti, autocraţi, autoritarişti (care dorm, cu infime şi nereprezentative excepţii, nu numai în fiecare politician, ci în fiecare om luat la grămadă, ca grămadă "lăuntrică"), gata să închidă graniţele, să pustiască spaţiul public şi să identifice orice rău cu străini. Fobicii.
 
Sănătatea şi viaţa ajung să fie, din nou, puse în contrast şi chiar în conflict cu deschiderea şi mişcarea, cu libertatea. Grea şi periculoasă schemă mentală, morală! O nouă ocazie pentru toţi nenorociţii de populişti care, cum spuneam, dorm iepureşte în fiecare dintre noi, dar mai cu seamă în politicieni, gata să pozeze în salvatori ai naţiunii. Enorm pericol!
 
Să luptăm deci acasă, cu noi înşine, împotriva celor două tentaţii evocate de alt preşedinte, Macron: aceea a replierii naţionaliste, şi aceea a replierii hiper-individualiste. Situaţiile extreme, "de excepţie", scot, iată, adevărul la iveală, atunci este permis să îl spui, să îl recunoşti, dar nu este vorba doar de adevărul situaţiei de atunci (acum), ci de adevărul vieţii comune de pînă atunci, al vieţii "normale", dar pe care nimeni nu are curajul să-l recunoască, ne-forţat, public. Situaţiile de excepţie provoacă şi un "excepţionalism" al (recunoaşterii) adevărului, un regim veridicţional de excepţie. Adevărul public, ca regim de excepţie de la minciuna sau tăcerea, complicitatea comună, de "pace". Exemplar, de studiat (probabil) ulterior, discursul lui Macron către francezi în care a spus (recunoscut) şi alte două lucruri epocale. Unul, etic-procedural, că situaţiile de excepţie trebuie utilizate (nietzschean) ca perspective privilegiate, retroactive, ca reglări ale situaţiei normale, Macron vorbind, în al doilea rînd, tranşant despre faptul că sănătatea publică (la fel ca alte bunuri) trebuie să rămînă apanajul statului, altfel spus publice. Mare vorbă! La situaţii excepţionale, adevăruri excepţionale!
 
Pandemia le oferă deci oamenilor politici marea, nesperata ocazie de a decreta o stare de excepţie motivată nu politic, "arbitrar", ci ştiinţific, întemeiată, justificată, "cerută", "impusă" de situaţia de fapt. Dar şi de a spune sau de a manifesta adevărul. Situaţiile de excepţii ca "momente ale adevărului": implicit sau explicit, simptomatic-performativ (Trump) sau raţional-discursiv (Macron).
 
Dar noi, în toată afacerea asta? Noi ce facem cu adevărul în situaţii de excepţie? Noi (să) nu profităm? Noi cum (să) profităm?
 
Revin: redescoperirea casei, care era doar concepută şi fantasmată ca refugiu, dar trăită doar ca popas şi ca dormitor. Şansa redescoperirii familiei şi a timpului cu adevărat liber: ca timp al grijii şi îngrijirii. Domiciliu obligatoriu al responsabilităţii, al grijii. Casa, redescoperită ca atelier şi laborator etic, dacă tot ne ţin ăştia acasă.
 
Un scriitor veneţian, Roberto Ferrucci, într-o "scrisoare dintr-un oraş închis", ne îndeamnă să profităm şi să reînvăţăm practica scrisului, ţinînd un "jurnal al ciumei". Personal, văd în scris nu o practică profesională, un "mediu" particular, ci o practică morală (într-un sens analizat, cîndva, de "ultimul" Foucault, în Hermeneutica subiectului, dar nu numai): scrisul ca adăstare, întîrziere, "diferare" (Derrida), scrisul ca producţie de timp şi de "istorie personală", ca amînare pentru reflecţie, ca rememorare şi planificare de sine în raport cu lumea, ca producţie de lume. Prin scris devenim, etic, lume. Dacă tot avem timp, să facem ceva cu el, să profităm, să cîştigăm ceva de pe urma situaţiei, să gîndim, adică să scriem (la propriu şi în toate sensurile), gîndindu-ne la toţi şi la toate. Adică să nu facem jocul politicienilor care se bucură de închiderea lumii "în mod justificat", "pe baze ştiinţifice", permiţîndu-le să pozeze în salvatori ai naţiunii. Să ţinem un jurnal împotriva conspiraţiei obiective, realizînd cine sînt de fapt partenerii obiectivi ai virusului, adică cine sînt, funcţional, structural, viruşii şi virusurile.
Pentru că, să nu uităm, ba poate abia acum să vedem, populismul şi extremismul sînt principalul virus - din fericire, eradicabil - al politicii mondiale.
 
Marea, esenţiala diferenţă dintre viruşii naturali şi viruşii cultural-politici este că doar cei de pe urmă pot fi eradicaţi, dat fiind, în primul rînd, că nu ezită să se folosească de cei dintîi pentru a triumfa, adică pentru a domina.
 
O a doua diferenţă capitală dintre viruşii naturali şi cei cultural-politici este că primii "mută" ei înşişi pentru a ne surprinde (în concurenţa pentru viaţă: dacă tot ne place darwinismul, atunci să-l extindem, latourian), în vreme ce cei din urmă, revenind mereu ca aceiaşi (altfel spus, ca fantome, ca vampiri ai viului), ne obligă pe noi la mutaţii moral-politice, cel mai adesea dezastruoase.
 
Diferenţierea pur gramaticală a pluralului "virusuri"/"viruşi" nu trebuie să ne împiedice să vedem marea lor unitate - de fapt complicitate şi cîrdăşie: corupţie. Domeniul viului este domeniul corupţiei, al transformării duşmanului în aliat (Schmitt, Latour) şi al permanentei deplasări a graniţelor (despite all identitarians), altfel spus, al dublei, multiplei, constantei trădări (Deleuze), adică al versatilităţi, flexibilităţii, oportunismului devenite, postmodern-neoliberal, normă şi stil de viaţă al "realizării de sine" (pe seama tuturor celorlalţi, deveniţi ocean şi chiar cosmos abstract al hiper-insulei "Eu").
 
Ne este dat să trăim experimental, "în machetă" (să sperăm), în visul autocraţilor şi al anarho-capitaliştilor: fără viaţă publică, dar cu stat redistribuitor, echilibrînd arbitrar balanţele. Fără, practic, societate.
 
Pandemia este o ocazie de care nu trebuie lăsat ca doar puterea să profite, încercînd să perenizeze ca normalitate schemele mentale reflexe ale unei stări de excepţie. Pandemia este o stare de care trebuie profitat nu numai politic, ci şi, în primul rînd, etic, altfel spus contra-politic. Gîndindu-ne, scriindu-ne (nouă înşine, pe noi înşine, unii altora) despre, de pildă, diferenţa dintre soin şi care, şi reflectînd la noua condiţie "coronavirală" de a fi, dar nu numai în vremuri de pandemie, agenţi contaminanţi, pacienţi portanţi, "asimptomatici" asimptotici, vinovaţi, adică, fără să ştim şi poate chiar să vrem, de îmbolnăvirea celorlalţi: transmiţători.
 
Dar era oare nevoie de pandemie pentru a înţelege asta? Nu aşa "facem societate" deja, ca relee ale unor mesaje care nu ne aparţin, dar care devin rele, nocive (chiar dacă nu erau aşa "la origine"), prin simplul fapt că circulă inconştient? Nu este supremul păcat să reducem, noi înşine în noi înşine, umanitatea la un simplu mijloc orb?
 
Război fără inamic. Post-terorism deja. Imanenţă pură.
 
 
Cît mai multă putere, cît mai puţină putinţă
 
Ne-au închis (pentru că nu ne-am închis singuri: pedeapsă pentru indisciplină, pentru non-auto-reglementare) în case, şi acum aşteptăm să treacă? Ce? Ce trăim, de fapt? Doar o paranteză, o mică "traversare a deşertului" (atît interior, cît şi relaţional)? După care totul va "reveni la normal"? Care "normal"? Adică ne vom întoarce de unde am plecat, mai exact de unde ne-am oprit, de unde am ieşit de pe drum, de unde am părăsit "cursul lucrurilor", lăsînd "lucrurile" (natura, planeta, viruşii: ceea ce antropologii numesc "non-umanii") să meargă fără noi, şi dovedind, astfel că istoria poate continua şi în absenţa noastră (deja absenţi ca actori maturi, responsabili), că Povestea poate continua şi fără Povestitor şi fără Ascultător, şi că - asta ar fi marea noutate - continuă să fie şi istorie, şi poveste?
 
Important, decisiv, în această pauză de gîndire impusă, este chiar să gîndim la ce am făcut şi la ce vom face, la trecut şi la viitor, în lipsa actuală de prezent. Cum a fost posibil ce trăim acum, şi ce noi posibilităţi deschid criza asta? Căci este clar că trăim nu atît o criză, cît, cum spuneam, o revoluţie, dar nu (atît) una politică, cît una civilizaţională. O alertă, o alarmă, repede, imediat - şi abia asta este cu adevărat îngrijorător, alarmant - materializată, (auto)realizată. Vor putea fi deci, obiectiv vorbind, lucrurile reluate de acolo de unde am fost forţaţi să le lăsăm (să meargă mai departe, fără noi)? Dar, subiectiv vorbind, chiar vrem asta? Vom rata şi criza asta (cum se întreba cineva)?
 
Am fost daţi brutal la o parte, puşi pe margine, retraşi de pe teren, de o putere - în general, peste tot: semn al epocii - nepregătită, neantrenată, incultă, neprevenită, care nu face decît să dea curs, din panică, unor reflexe istorico-culturale medievale. Şi care lasă acum totul să se ducă de rîpă, care sacrifică, din disperare, absolut totul.
 
Poate fi aceasta considerată o putere matură (pe măsura istoriei)? O elită responsabilă şi competentă, care în plin miez al capitalismului pur semiotic a uitat cum se citesc semnele, adică faptul că în spatele semnelor este foarte posibil să se afle, totuşi, o realitate? Actuala criză (să-i spunem, deocamdată, aşa) poate fi interpretată ca o "întoarcere a refulatului", dar numai dacă prin "refulat" înţelegem realitatea însăşi, în sensul de realitate imanentă şi materială incontrolabilă, a cărei definiţie minimală, de bază şi de bun-simţ, constă tocmai în faptul de a ne scăpa, de a se "răzbuna" pe visele noastre iraţionale de dominaţie şi control "raţionale", scien-tehnic.
 
Cum a fost posibil ca totul să se degradeze, să dispară, să se evapore atît de repede? Dar nu este oare viteza, ca viteză de dematerializare, semnul marcant al epocii noastre? Ca mecanism actual al istoriei, ar trebui să ne imaginăm (cel puţin) două roţi îmbucate sau una în alta, cu două viteze diferite, dar în creştere: mai întîi, răspîndirea fulgerătoare a virusului, dovedind interconectarea noastră, "externalitate negativă" sau revers al globalizării însăşi (dacă nu cumva tocmai asta va fi fiind globalizarea "în sine": o propagare virală, o "infestare"), apoi, lichidarea, închiderea, auto-stoparea, "frînarea de mînă" a capitalismului, care desigur se va relansa altfel, cu alte motoare, şi după o cotitură "în act de păr".
 
Stupefiantă, îngrozitoare contradicţie, "altercaţie", între modernitatea ultimă şi "medievalism", arhaism, reflex. Ceea ce înseamnă că nu conspiraţii ar trebui să bănuim, ci, tocmai, lipsa oricărei "conspirări" preventive, a oricărui plan, a oricărei prevederi. De asta este blamabilă puterea demisionară, sinucigaşă, de tip occidental.
 
Important este deci, acum, cu ce resurse ne înarmăm ca să gîndim, unde şi cum ne căutăm atît informaţiile, cît şi (mai cu seamă) meta-informaţiile, adică interpretările şi viziunile, şi asta nu numai pentru a gîndi altfel, altfel decît puterea, să spunem, ci pur şi simplu pentru a gîndi, pentru că puterea nu mai gîndeşte, pentru că nimeni, aflat la comandă şi dispunînd de atîtea resurse de informare şi de cunoaştere, de atîta expertiză monopolizată şi sustrasă uzului public, dar şi propriului uz, de atîta cunoaştere sustrasă, ascunsă doar pentru a nu fi folosită, pentru ca deciziile să poată fi luate, tocmai, arbitrar, ne-întemeiat, pentru că nimeni nu mai gîndeşte (aporie a secretului puterii studiată, pe urmele lui Hannah Arendt, de - vai, n-am ce să fac că vă bat la cap cu aceleaşi şi aceleaşi nume, dar adevăraţii gînditori sînt singurele resurse în situaţii-limită -, de, deci, Jacques Derrida: cînd puterea ascunde ceva de public, este foarte probabil să-şi ascundă şi ei înseşi).
 
În această intervenţie, de azi, a mea voiam de fapt să fac referire la recenta polemică, sau la recentul schimb amical de scrisori, pornind de la situaţia (lăsată) să fie provocată de coronavirus, dintre doi, trei sau chiar mai mulţi importanţi filosofi contemporani, şi să-i iau de fapt apărarea (nu neapărat pentru că ar avea nevoie) "lansatorului de alertă" Giorgio Agamben, care evident a greşit considerînd că puterea profită de coronavirus ca să instaureze nemotivat "starea de excepţie", şi pe care au sărit să-l "certe" toţi prietenii, în frunte cu Jean-Luc Nancy, dar urmat şi de Roberto Esposito şi de alţii.
 
O fi greşit "calendaristic" Giorgio Agamben, dar consider că, prin greşeala lui, prin care nu a făcut decît să încerce să ţină pasul cu viteza de de-realizare a evenimentelor, ne deschide ochii asupra extraordinarei improvizaţii medievale pe care o constituie reflexul sinucigaş de a "carantina" întregul Occident, adică scoaterea lui din istorie din incompetenţă şi iresponsabilitate. Vom vedea, dar cred că Giorgio Agamben va avea, din păcate dreptate.
 
În legătură cu asta, de la început mi-a "mirosit" faptul că toate puterile europene, de la noi şi de aiurea, insistau în a bagateliza şi în a denigra, mergînd pînă la deconsiliere, folosirea măştii de protecţie. Şi iată-mă confirmat, din păcate, în nedumerirea mea de un articol publicat în Le Monde (Brice Pedroletti, "Le dénigrement du masque en Europe suscite la consternation en Asie"). Nu cumva reprezentanţii absolut tuturor puterilor occidentale vor să ascundă faptul că această criză i-a prins nepregătiţi, fără stocuri şi, mai cu seamă, fără gîndire, fără resurse, ajungînd să adopte, reflex, din panică - prima panicată a fost însăşi puterea occidentală - reflexul autoritarist al Chinei, neglijînd însă acea adevărată "cultură a măştii", ca prevenţie şi responsabilitate, ca semn de curtoazie faţă de celălalt, dominantă, politic, tot în Asia extremă, dar în democraţiile acesteia, în frunte cu Taiwanul, terminînd cu mai puţin democraticul Singapore şi trecînd prin Coreea de Sud şi Hong Kong? Cum au ajuns democraţiile liberale occidentale să adopte modelul totalitar-poliţienesc al Chinei, adică izolarea brutală, în bloc, a întregii populaţii şi blocarea întregii economii, şi nu "carantina ambulatorie" a măştii individuale, se întreabă aceste ţări la fel de îndepărtate geografic, dar ceva mai apropiate politic.
 
Răspuns: din aroganţa şi suficienţa actualului stadiu al tipului occidental de putere, a puterilor occidentale care, panicate de propria nepregătire, de propria îndepărtare financiar-semiotică de realităţi, au cedat reflexului arhaic al propriei genealogii a puterii pastorale occidentale, născute şi crescute tocmai prin specularea unor dezastre, obişnuite să-şi salveze turma doar sacrificînd o parte din ea (căci nu este Sacrificiul semnul tutelar al Occidentului?).
 
Exemplul măştii este doar o figură-fisură-simbol, dar care ne oferă posibilitatea de a gîndi comparînd, adică în baza unei alternative, oferindu-ne un spaţiu de manevră pentru intelect şi imaginaţie.
 
Deci "lansatorul de alertă" Agamben are, sau mai exact va avea dreptate. Şi atunci, lăsaţi Harari & Comp. - Foucault, repede! Adică, pornind de la Foucault, aşa cum cerea recent un alt filosof (grecul Panagiotis Sotiris), elaborarea unei contra-biopolitici "populare" bazate pe conceptul de "sănătate publică globală", într-un moment ca acesta, în care puterile politice occidentale au făcut totul ca să lichideze, în primul rînd prin privatizări mai mult sau mai puţin declarate, orice resursă (inclusiv conceptuală) publică, tocmai în asta constînd arhaismul ei, "medievalismul" reflexelor ei cu neputinţă de eradicat, caracterul depăşit al puterii occidentale actuale: depăşit de actuala accelerare a istoriei.
 
În sprijinul acestei afirmaţii, două mici resurse-incitări (în populara engleză "pandemică", fireşte): "It seems to me that what is happening today in Italy, with the chaotic and somewhat grotesque overlapping of state and regional prerogatives, has more the character of a decomposition of public powers than those of a dramatic totalitarian squeeze" (Roberto Esposito); "This is especially urgent if we recognize that even in advanced capitalist economies public health infrastructure has deteriorated and cannot actually stand the peak of the pandemic, unless measures to reduce the rate of its expansion are taken" (Panagiotis Sotiris).
 
 
Complexul Nutri-Farma
 
De la începutul pandemiei se tot vorbeşte de "comorbidităţi". Brusc, în limbajul curent, popular, mediatic, a intrat şi un termen ştiinţific, dar medical, care nu mai ţine doar de gadgeturile tehnologice la modă sau de novlang-ul economist, tehnicist, expertorial. În stare de urgenţă vitală o dăm, iată, pe medicină. Încolo se poate şi fără...
 
Toată lumea pare a înţelege ce sînt, ce înseamnă, în contextul prezentului virus, aceste comorbidităţi: înseamnă că ai (mai multe, solide) şanse să te îmbolnăveşti şi chiar să te cureţi dacă eşti deja bolnav. Apoi, se ştie deja, virusul pune în pericol o dublă (dacă nu chiar mai mult) sănătate: a indivizilor şi a populaţiilor, dar şi a sistemelor medicale, deci a sistemelor politice şi, pînă la urmă, a societăţii în ansamblul ei. Ne îmbolnăvim pentru că sîntem deja bolnavi. Sîntem bolnavi pentru că sîntem deja bolnavi.
 
A instituit însă cineva, pînă acum, vreo stare de urgenţă sau măcar de alertă care să aibă ca obiect sistemul medical, modul de hrănire, adică cuplul infernal industrie alimentară-industrie farmaceutică, acest nou tip de complex militaro-industrial: a îmbolnăvi pentru a vindeca? Şi totul în mod industrial, începînd de la nivel de concepţie: prin produse şi tehnici, nu prin oameni. A trata, deci, nu a îngriji. Să numim acest nou tip de complex militaro-industrial complexul militaro-industrial alimentar-farmaceutic sau Nutri-Farma. Pe scurt, scurtcircuitat, am ajuns să ne hrănim deja, direct cu medicamente, care în acelaşi timp ne îmbolnăvesc - cronic, social - pentru a ne putea, simultan, trata, ţine în stare - robotică - de funcţionare. Căci de mentenanţă e vorba, nu de îngrijire. Mentenanţă umană.
 
"Comorbidităţi". Deci bolnavi dinainte. Bolnavi deja. De prea multă, excesivă "normalitate". Bolnavi de (prea multă) (şi prea mare) normalitate.
 
Sistem medical "supra-solicitat" sau sub-dimensionat, sub-finanţat? Supra-cerere sau sub-ofertă publică, adică sub-asigurare?
 
Starea de alertă şi chiar de urgenţă ar trebui să fie normalitatea şi ar fi trebuit declarată înainte, în legătură cu educaţia, hrănirea, sănătatea. Deci împotriva capitalului, structuralmente industrial, automatiza(n)t. Virusul e doar un marker, un analizor, un emphasizer, un revelator, un semn dia-critic. Atît. Economic, social, politic. De aici toată jena şi nepriceperea.
 
O oglindă retrovizoare, adică şi în sensul că este întoarsă cu spatele spre viitor.
 
România e o stare de urgenţă. La fel ca lumea, dar noi sîntem aici şi (de) aici simţim (situat). România e o ţară de urgenţă. Treizeci de ani de creare şi de implementare a urgenţei la toate nivelurile.
 
Normalitatea este de fapt o stare de urgenţă cronică nedeclarată. Proastele obiceiuri dobîndite, inculcate şi cultivate pedagogic, viaţa industrială, automatizată pe care am ajuns să o ducem, proasta educaţie, sau mai exact lipsa oricărei educaţii (deşi totul e educaţie) îşi spune cuvîntul şi ne-au adus în starea în care un biet nimic ne poate ucide, aşa cum un fulg te poate precipita în abis: am acumulat, sîntem un cumul de atîtea comorbidităţi - fizice şi intelectuale, trupeşti şi morale, individuale şi colective - încît nu mai ştim ce acela efort comun, pe toate palierele: efort, încordare, adunare (de sine şi împreună), concentrare, reunirea în sine presupunînd un efort de la care ne-am obişnuit să ne descurajăm.
 
Se vorbeşte, apoi - la fel ca de "comorbidităţi" (care sînt, am văzut, însăşi "normalitatea" la care tînjim, orb, să ne întoarcem) -, de teste, de faptul că nu testăm îndeajuns blabla, cînd de fapt este clar că Virusul este Testul, şi încă un test total, integral - profilîndu-se ca, deja, antidotul la umanitatea devenită cosmic toxică.
 
Tot mai măsuraţi, mai normaţi, mai industrializaţi, mai "ştiinţificizaţi" şi mai "algo-ritmaţi" ca umanitate, numai virusul pare a mai fi, astăzi, viul, fiind total imprevizibil şi "impredictibil" ("predictibilitatea" fiind de fapt "predicabilitate" - a putea spune ceva sigur despre ceva, cineva, ca califica fără dubiu, respectiva realitate nemaiputînd să se scuture de calificativele şi "predicatele" care îi sînt atribuite şi impuse - şi "dictabilitate", ca predicabilitate impusă) şi - asemenea stării meteorologice - bătîndu-şi joc de pretenţia noastră derizorie de a măsura şi de a crede că nu putem înţelege decît măsurînd, reducînd fatal şi caraghios ştiinţa la scientometrie (adică la economie, făcînd în primul rînd economie de ştiinţă). În raport cu umanitatea comorbidă, virusul este viul însuşi, singurul viu - şi tocmai asta ne sperie, căci ne poate înlocui.
 
Căci cum altfel decît nu doar co-morbidă, ci de-a dreptul morbidă, dacă nu deja moartă poate fi considerată o societate precum cea de pe aceste meleaguri, românească, ai cărei oameni de stat confundă profesionalismul cu milităria, cînd este clar că a doua nu ţine loc de primul, ci reprezintă doar o foarte periculoasă fugă înainte, printr-o stupidă adăugare de proteze. Căci dacă la vremuri de excepţie singurii profesionişti, profesionişti generici, universali, le-am putea spune, în locul tuturor profesioniştilor specifici de care au fost vidate toate sistemele vitale ale unei societăţi funcţionale, sînt militarii... În fine, militarii cu uniformă la vedere, măcar...
 
Pe scurt, cred în Virus şi virtuţile lui salvatoare. Cineva trebuie să fie Omul!
 
 
Pentru un Referendum
 
Presa mondială cu adevărat de calitate nu doar colportează, în starea de urgenţă sanitară globală de faţă, ştiri, de multe ori la limita ştirilor false (fake news) ca urmare a deja învechitei încîrdăşiri cu falsele ştiri (mondene sau paranormale, de pildă, senzaţionaliste oricum), ci produce atît informaţie (prin consolidarea jurnalismului de investigaţie), cît şi ceea ce am numit deja, ceea ce s-ar putea deja numi, prin analogie cu nebunia "guvernării algoritmice" pe bază de meta-date (şi pentru contrarea, cît de cît, a acesteia), meta-informaţie, adică expertiză făcută publică, scoasă din spatele uşilor închise ale marilor corporaţii şi ale statelor tot mai "weak", acolo unde, ţinută la secret, riscă, în vremuri de pace, să fie folosită răuvoitor, sau, în vremuri tot mai marcate de crize, care merg din criză în criză, precum epoca actuală (epoca crizelor globale fundamentale), să fie pur şi simplu ignorate de toată lumea: în loc să fie total publice, altfel spus cunoscute de toţi, accesibile tuturor, ele ajung să fie total secrete, adică inclusiv autorităţilor înseşi. Sfidînd sfidarea construcţiei democratic-ştiinţifice a adevărurilor de către puterile populiste actuale (care şi-au însuşit cinic, pervers, interesat, "utilitar", deconstrucţia constructibilităţii adevărurilor ştiinţifice), pentru navigarea prin "furtuna (aproape) perfectă" a crizei de faţă, deja liderii marilor democraţii se bazează pe ştiinţă. Dar de ce să ne bazăm deciziile politice nu numai pe ştiinţă, ci, aşa cum propune un Bruno Latour, şi pe procedurile total democratice ale cercetării ştiinţifice, de ce, deci, să ne bazăm pe ştiinţă doar la nevoie, în situaţiii extreme, ca acum, şi nu îndeobşte, cu condiţia, desigur, de a-i asigura expertizei ştiinţifice şi pluralismului ştiinţific, deci dezbaterii, o accesibilitate şi transparenţă publice?
 
Presa mondială cu adevărat de calitate (care, între altele, organizează zilnic live-uri de traducere, adică de răspunsuri lămuritoare la întrebările publicului cu privire la nişte legislaţii de urgenţă aflate în continuă schimbare) convoacă tot mai mulţi specialişti din drept, economie, sănătate, filosofie, morală, ştiinţe umane şi sociale etc., invitîndu-i să reflecteze public la cum va trebui să arate lumea de după această criză sanitară globală, în care viaţa însăşi, altfel spus fundamentul oricărei economii, este pusă în cauză.
 
Peste tot, în toate luările publice de cuvînt, se impune, la vederea, absolut şocantă, dar tocmai de aceea revelatoare, a nepregătirii, a stării de colaps clinic de care peste tot în lume au dat dovadă autorităţile în ceea ce priveşte temelia sănătăţii (prima, dacă nu singura la care marota "predictibilităţii" ar trebui să se aplice), o concluzie care funcţionează, deja, ca premisă a discuţiilor: după criză, lucrurile nici nu vor mai de facto fi la fel, nici nu vor mai trebui să fie, de jure, la fel; "nu ne vom mai putea întoarce la business as usual după această criză" (Frédéric Keck, antropolog), ironia modului în care este utilizată cunoscuta expresie centrată pe termenul business fiind, sper, evidentă (să explic totuşi: nu doar business as usual în sens metaforic, ci şi în sens literal, viaţa şi sănătatea ca afaceri). Dacă tot ne reîntoarcem, ca salvator de ultim recurs, la stat, se impune o rediscutare - în sensul unei reinventări între consolidare - a rolului statului, o revizuire a agendelor urgenţelor şi priorităţilor publice, conceptul general fiind acela de sănătate publică, în care va trebui inclusă şi agenda ecologică (unul dintre cele mai interesante şantiere de discuţie vizînd, în momentul de faţă, relaţionarea dintre criza sanitară şi cea ecologică, nu puţini specialişti punînd trecerea viruşilor de la animale la om pe seama scăderii drastice a biodiversităţii şi a acaparării "antropocenice" a teritoriilor animale de către om: "nu virusurile au venit la noi, ci noi ne-am dus după ele", cum bine rezumă cineva situaţia deja veche, cronică, care ar fi provocat această criză acută).
 
Căci trăim, fix în aceste zile, într-o nebunie, într-un adevărat delir al economiei de piaţă, care pur şi simplu, aşa cum observă mulţi comentatori, a dus la o inversare a lucrurilor, revelatoare pentru stadiul capitalismului avansat-ultim, neoliberal (în care statul este pur şi simple acaparat: neoliberalismul, "capitalism de stat" pe dos). Este vorba de concurenţa de urgenţă, disperată, opacă, adică perfect permeabilă corupţiei, a entităţilor publice pentru achiziţionarea de materiale şi de dispozitive medicale şi sanitare de criză, lipsa stocurilor de stat preventive punînd în cauză gestiunea politică generală, care a împins toate "elitele" politice ale momentului să adopte măsuri autoritariste de tip medieval menite a-şi sacrifica, pur şi simplu, economiile şi societăţile (care, însă, în stare de izolare, s-ar putea să iasă renăscute).
 
Vi se pare, prin urmare, normal ca logicile achiziţiilor publice să se inverseze, şi în loc ca vînzătorii de materiale şi echipamente sanitare să concureze pentru achiziţii publice, entităţile publice să concureze, războinic aproape, pe piaţă, vînzătorii fiind cei care fixează preţurile, lanţul umplîndu-se de intermediari, iar stocurile tinzînd să fie acaparate deja "la sursă", pentru a fi speculate? Unde este statul, autoritate publică, în toată această ecuaţie? La coadă, în poziţia cea mai slabă. Dar nu este oare statul garantul sănătăţii publice? Teoretic, da. Practic, nu mai este de mult: a demisionat, s-a "pensionat" ("special" însă, nu oricum) de la îndeplinirea acestei îndatoriri asumate.
 
Scurtînd discuţia, este clar, în lumina - neagră - a actualei crize sanitar-politice globale, că se impune promovarea conceptului de sănătate publică globală la nivel şi rang de valoare supremă sau de drept fundamental necondiţionat-condiţionant atît individual, cît şi al speciei. Şi numai statele, potrivit unui concept reinventat de stat, pot promova această revoluţie global constituţională.
 
Căutaţi în Constituţia României termenul "sănătate": îl veţi găsi o singură dată, într-un ungher cu totul nesemnificativ şi neimportant. Or, bazîndu-mă şi pe o reacţie - logică, de bun-simţ, încurajatoare, dătătoare de speranţă - a Preşedintelui Klaus Iohannis, care, după ce a vizitat spitalul militar instalat în incinta Institutului "Ana Aslan", a declarat că "vom face o analiză la sînge" a sistemului medical românesc - care, dat fiind că îi lipseşte, tocmai, "sîngele" financiar şi legislativ, nu se poate îngriji de sîngele (la propriu) al populaţiei -, cred că, de la înălţimea funcţiei şi a demnităţii sale, domnia sa ar trebui să propună, după ieşirea din criză (sau din această etapă a istoriei-criză actuale), organizarea unui referendum pentru "constituţionalizarea" sănătăţii, ca "valoare supremă", adică introducerea sănătăţii (publice) - altfel spus, a problemei prime şi ultime a vieţii şi a morţii nu doar a unor indivizi, ci a unor întregi populaţii şi chiar a speciei umane ca atare (ameninţată acum să devină, asemenea celor vînate de ea, o "specie pe cale de dispariţie") - în rîndul "valorilor supreme", în articolul 1 al Constituţiei, nu numai alături de "demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic", ci înaintea lor, dat fiind că reprezintă fundamentul şi condiţia lor de bază.
 
Ce spuneţi, domnule Preşedinte, facem, ca naţiune, operă de pionierat juridic (şi politic) internaţional propunînd, după criză, pentru a încerca să preîntîmpinăm celelalte crize mai mult decît probabile, un astfel de referendum pentru garantarea constituţională a dreptului la sănătate ca drept fundamental condiţionant al Omului?