Kairos nu ne va rata! Să (ne) iubim timpul! (Politica-medicină)

O carte cu totul recentă (apărută în octombrie 2020) îmi oferă nesperata ocazie de a revedea şi de a sintetiza, de a împleti pentru a putea fi prins cît mai bine ceea ce tot vreau să spun, în scris, ce nu mă pot opri să gîndesc şi să spun (gîndind cu voce tare) de cînd a izbucnit Pandemia, ajutată fiind (de către noi toţi, chiar dacă fix împotriva voinţei noastre, ca un adevărat refulat, de unde şi imbatabila ei eficienţă) să se instaureze durabil ca un veritabil regim politic şi chiar stil de viaţă.
 
Este vorba de remarcabilul "eseu de istorie conceptuală" dedicat "crizelor timpului", "ordinii timpurilor" şi "epocilor timpului" realizat de un cunoscut specialist în istorie intelectuală şi istoric al formelor istorice de raportare la timp, François Hartog (devenit celebru ca autor al unei cărţi care ar trebui traduse şi în limba română, Régimes d'historicité, Seuil, 2003, care consacră ultra-operativul concept de "prezentism"), sinteză intitulată Chronos. L'Occident aux prises avec le Temps (Gallimard, "Bibliothèque des histoires", 2020).
 
Ei bine, foarte pe scurt spus, triada care, prin transformările şi (inclusiv la propriu) traducerile ei, pare a modela istoria occidentală a lumii, adică raportarea occidentală, impusă întregii lumi, la timp, modul de a constitui şi de a structura timpul şi de a urzi "textura" timpului ca "plasă" în care acesta să poată fi prins şi în care unii dintre noi, ca producţie de putere, să-i poată prinde pe ceilalţi separîndu-se de ei, este constituită din Chronos (disociat de personajul mitic Kronos), care avea, original, legătură cu dreptatea, justiţia, şi care, printr-o nouă dedublare "strategică" (ca tehnică intelectuală de putere, de luare "modelizantă" în stăpînire), produce dubletul Chronos / Kairos (toţi aceşti termeni avînd etimologii incerte).
 
Ce este, în mare şi iniţial vorbind, Kairos, această "invenţie" tehnic-intelectuală, adică filosofico-politică, greacă? "Ocazia de care trebuie să profităm", pe care trebuie să n-o ratăm, "momentul favorabil", "clipa decisivă".
 
Dar poate că şi mai grăitoare este codificarea alegoric-vizuală, altfel spus descrierea dialogală (prin întrebări şi răspunsuri, ca în cazul "genului" oracular) a unei statui (nu se ştie cît de reale), descriere realizată de un poet grec, Posidippos din Pella, şi cuprinsă într-o "epigramă" din Antologia greacă. Cum descrie poetul că ar fi fost înfăţişat, alegoric, de către sculptorul Lysippos, zeul Kairos, în dialogul purtat chiar cu acesta - sau cu aceasta (statuia)?
 
Întrebat de ce apare reprezentat, deci de ce este, de ce stă pe vîrfurile picioarelor, Kairos - sau statuia acestuia - răspunde: pentru că alerg neîncetat, fiind înfăţişat cu aripi la picioare pentru că zbor ca vîntul.
 
Apoi, de ce ţine în mîna dreaptă un fel de brici? Pentru că este zeul cel mai tăios, taie cel mai bine din lume (!?). Kairos taie, separă, desparte.
 
Cel mai cunoscut atribut al zeului Kairos este însă ciuful cu care se oferă spre a prins, apucat, înşfăcat, luat şi apropiat, "priză" compensată însă de viteza cu care aleargă Kairos-ul, ocazia, şansa, momentul nu doar prielnic, ci decisiv, care trebuie prins dacă vrem să ne salvăm, să avem vreo şansă împotriva lui Chronos, cu ale sale Krisis care îl ritmează şi îl structurează, cu care ne atacă, dar pe care de fapt ni le oferă în dar, ca puncte de contact, de prindere, ca la lupte.
 
Anticipez însă, căci ciuful, sau părul care îi cade în ochi zeului Kairos, are un revers ascuns, pe care nu îl putem sesiza vîzîndu-l pe zeu că vine spre noi, pe care nu îl surpridenm decît cînd este deja prea tîrziu şi nu-l mai puteam prinde: faptul că părul se oferă spre prindere doar din faţă, ascunzînd faptul că la spate zeul e chel, ceea ce înseamnă, răspunde acesta prin statuia sa, că nu poate fi prins de la spate, adică după ce a trecut. Kairos este prezentul pur, în care recunoşti - sau, de fapt, transformi "intenţional" - ocazia de a răsturna lucrurile trecînd "oportunist" la "cîrma" lor, adică intervenind în însăşi "urzeala" anacronic-discronică a timpului.
 
Căci Kairos ţine, desigur, de arta navigaţiei, cu "oportunismul" ei care face din ea o artă politică. Să nu ne grăbim însă, să nu ne înşelăm în privinţa momentului oportun de a spune eficient, performativ, lucrurilor pe nume, de a le dezvălui potrivit adevărului lor. Deşi zeu minor, despre care nu se atestă că ar fi făcut vreodată obiectul vreunui cult specific (nu întîmplător: gîndirea "kairotică" trebuie să fie gîndirea practică de zi cu zi), tragedia, definitorie pentru greci, poate fi definită ca un Kairos negativ, neîmplinit, nerealizat: eroii tragici sînt nişte "eroi care ratează toate ocaziile, şi care, mai mult, le ratează exact în momentul cînd sînt convinşi că le-au prins cu adevărat", observă, memorabil, Hartog (p. 24).
 
Aşa cum există - şi se va analiza în carte - profeţi falşi şi Ante-Crişti, există orbire - tragică - şi în ceea ce priveşte momentul, repet, nu doar oportun, ci limită, decisiv. În tragedie, "incapacitatea personajelor de a percepe [aprecia, prinde] corect momentul cel bun le interzice să poată acţiona asupra desfăşurării evenimentelor" (p. 25), iar această observaţie absolut ramarcabilă cred că poate constitui o foarte oportună cheie pentru înţelegerea adevăratei situaţii în care ne găsim, acum, sub denumirea de Pandemie: o ocazie de a schimba radical lucrurile, de care însă preferăm să ne protejăm rămînînd orbi, ascunzîndu-ne capul în nisip în faţa ocaziei care ni se oferă asemenea unei fecioare, dar de contactul cu care nu ne simţim, probabil, în stare.
 
Or, una dintre observaţiile supreme, repet, cheie - ca oportunitate - pe care ţin s-o evidenţiez din analiza profesorului francez este apropierea, pînă la identificare şi contopire, a lui Kairos de Krisis, kairos fiind momentul în care krisis poate fi întoarsă, răsturnată, altfel spus subiectivată, preluată, nu doar îndurată, suportată, transformată în tăiş, în brici critic - într-un fel de ghilotină cu lama în afară şi de jur-împrejur, dacă pot spune aşa, dacă se poate imagina aşa ceva.
 
Kairos tinde să se confunde şi pînă la urmă ajunge să se confunde cu Krisis ca "moment decisiv". Mai exact - şi mai radical: noi trebuie să operăm această identificare, această fuzionare. A prinde kairos-ul şi a opera kairotic înseamnă tocmai a-l identifica pe kairos cu krisis.
 
Or, o altă observaţie esenţială din analiza profesorului francez, şi care ne priveşte strict şi, mai, ales, insistent, acum, pe noi (în loc să-l privim noi pe el: devenim, pe dos, o bună ocazie pentru un Kairos istoric!), într-o Pandemie care ne dezvăluie pe noi înşine nouă înşine nu numai ca o societate, ci ca o civilizaţie nu doar bolnavă, ci pur şi simplu a bolii, a bolilor, bazată pe boală, una dintre observaţiile-cheie, pentru noi, pe care n-ar trebui prin urmare să o ratăm (sau să o contra-efectuăm tragic), pe care, dimpotrivă, trebuie să o prindem şi să ne folosim de ea, este latura medicală, aplicativitatea politico-medicală a gîndirii practice kairotice.
 
Kairos, boală, medicină, aşadar. Medicina (hipocratică) ca artă, ca tehnică prin care medicul analizează şi structurează practic, adică operaţional, boala, pentru a putea opera asupra ei, pentru a interveni în "timpul chronos" (cum spune Hartog) al ei prin surprinderea unor locuri şi momente nevralgice, "critice", ale bolii înseşi, prin care se poate interveni benefic în cursul ei, deviindu-l şi întorcîndu-l în avantajul nostru, al sănătăţii, al vieţii.  
 
Medicina ca artă politică, în care medicul nu este expertul exterior, separat, ocult, ci chiar omul politic, în înţeles autentic.
 
Dar iarăşi anticipez, grăbind kairos-ul, chemîndu-l la mine - în speranţa de a-l provoca, de a stîrni ocazia să se ofere realizîndu-se (dar poate doar ca "ocazie" pură).
 
Medicul, aşadar, pune un diagnostic, formulează un prognostic, încearcă să stabilească (duplicitate descriptiv-performativă a acestui verb) "ritmul crizei", adică "vîrfurile" ei (akmê), altfel spus periodicitatea manifestărilor bolii, stabilindu-i chronos­-ul şi cronologia specifice pentru a putea să distribuie punctele critice de intervenţie, adică de răsturnare pharmakonică a bolii în vindecare. Şi asta "pentru că sub aparenta dezordine a bolii există, într-adevăr, o ordine pe care ochiul medicului o surprinde: o ordine a timpului" (p. 26), prin care, strategic, în "timpul chronos" punctat de kriseis se profită de acestea ca de nişte kairoi de intervenţie şi răsturnare (pozitivare, apropriere), ca de nişte "momente favorabile" pentru a interveni "acţionînd la momentul cel bun (en kairô)".
 
"Arta medicală este o gîndire a crizei" (p. 26). Adică o gîndire politică cu adevărat machiavelică, conceptul fundamental de occasione determinînd tocmai principala calitate a adevăratului omului politic, polisemica, bogat traductibila virtù care îi permite acestuia - adevăratului om politic, repet, tocmai această calitate fiind discriminantă în ceea ce priveşte calitatea politică - să "acţioneze în mod virtuos" sau "cu iscusinţă" (operare virtuosamente) (vezi Niccolò Machiavelli, Comentarii la prima decadă a lui Titus Livius, traducere, note, glosar şi indice de Gabriel Purghel, cronologie şi control ştiinţific de Smaranda Bratu Elian, Humanitas, Bucureşti, 2019, p. 575).
 
Arta politico-medicală, politica înţeleasă şi practicată ca artă medicală, trebuie să ştie să profite ca de nişte daruri de crize şi boli pentru a le întoarce în avantajul societăţii (nu doar al unui corp politic separat şi care, în consecinţă, ar trebui rezecat, "operat": confirmat pozitiv în ruptura lui faţă de societate).
 
Or, ce ocazie, ce kairos de a transforma criza suportată pasiv într-o krisis operată activ asupra bolilor societal-civilizaţionale, asupra civilizaţiei contemporane ca boală, decît actuala criză indistinct, eminent din punct de vedere istoric reunificat medicală şi politică pe care o constituie, pe care ne-o oferă, pe tavă (asemenea capului lui Ioan Botezătorul cu ciuful lui Kairos în vîntul istoriei!) Pandemia?
 
Unirea lui krisis cu kairos, unificarea lor practică, "performarea" moral-politică a acestei operaţiuni de unificare: criza este momentul decisiv şi momentul propice - pentru a "prinde" criza, pentru a o apuca şi a o transforma într-un instrument, pentru a avea "priză" dinăuntru asupra evenimentelor, asupra implacabilului chronos a cărui "textură" o constituie tocmai crizele; momentul prielnic şi obligatoriu pentru a ne subiectiva, pentru a acţiona şi interveni, pentru a răsturna, pentru a deveni stăpîni peste timp, operînd o revoluţie în însăşi "textura" timpului, făcut astfel să înceapă a lucra pentru noi, în sensul nostru. Aceasta este schema, "textura" occidental-mondială - şi mondializantă - greco-creştin-modernă.
 
Timp scurt, concentrat şi accelerat: aşa este, insistă Hartog, "timpul kairos" în care momentul kairos, kairos ca moment prins şi utilizat, acţionat, transformă calitativ, intensiv, întregul "timp chronos" ca atare. Trecînd de la greci la creştini şi, aproape imediat, la moderni, pînă la noi, azi,  "timpul kairos" este timpul apocaliptic al revelaţiei.
 
Nu asta trăim, nu asta ni se oferă azi, ca o nesperată krisis-kairos, criză-oportunitate decisivă: o vedere abisală asupra nouă înşine, ca timp structurat, constituit de crize?
 
Creştinismul a "inventat" o schemă practică pe care au preluat-o şi revoluţiile, dar care are, tocmai, vocaţia de a deveni anonimă, oarecare, practică intimă, imediată, "ordinară", de zi cu zi şi clipă cu clipă, a cărei menire este, aşadar, de a se auto-"seculariza": Ziua Judecăţii ca moment propice pentru gîndire şi separare, despărţire a lucrurilor, tăiere a nodului, "kairos ca moment decisiv, critic în sensul tare al termenului, care judecă şi taie timpul în două" (p. 69).
 
Kairos şi krisis: "Judecata" şi "Momentul" nu doar prielnic, ci decisiv, pentru a ne înstăpîni asupra timpului, de a răsturna situaţia în favoarea noastră, moment constituant, propriu-zis revoluţionar, în însăşi imanenţa, "textura" sau ţesătura timpului, a felului în care se scurge, productiv sau nu, cum ar spune Antonio Negri, un important filosof al kairos-ului.
 
Medicină politică pentru a însănătoşi timpul. "Ansamblul corpurilor e lumea, altfel spus cîmpul material de producere a fiinţei", spune Negri în Kairos, Alma Venus, multitude (traducere din italiană în franceză de Judith Revel, Calmann-Lévi, Paris, 2001, p. 50), de unde "caracterul corporal al lui kairos" P. 55). Obsesia că virusul vine de undeva, de la duşmani, ca şi cum ar conta, ca şi cum nu s-ar fi născut în masa corporală comună a umanităţii. "Vidul care cheamă inovaţia" - CO-VID...
 
Virusul e mulţimea, spune acelaşi gînditor italian, multitudinea virală, colcăitoare, îmbolnăvitoare, iar puterea constituită se teme de moartea care vine prin popor, prin corp, de contaminarea fatală, finală. Virusul, ca animal, e mulţimea, şi ele trebuie separate, puterea e Omul, mulţimea e Animalul, Fiara. "Frica de mulţime [...] această fiară sălbatică trebuie îmblînzită, domesticită sau distrusă, depăşită sau sublimată. [...] Filosofia politică modernă nu s-a născut din administraţie, ci din frică [...] Angoasa este cauza raţionalităţii instrumentale, iar represiunea, efectul ei" (Antonio Negri, Le Pouvoir constituant. Essai sur les alternatives de la modernité, traducere din italiană în franceză de É. Balibar şi Fr. Matheron, PUF, Paris, 1992, p. 427, sublinierile mele).
 
Virusul ar putea fi vitalitatea societăţii, nu duşmanul ei, de unde şi nevoia de a izola virusul de popor. Condiţie periculos, intolerabil de egalizantă. Politicul impune şi transferă teama, spaima proprie asupra întregii societăţi, contaminînd-o şi infectînd-o cu teama care nu este decît a lui (şi îl constituie ca putere), teama de corpul vital-viral al mulţimii, cu care e obligată să "facă" societate. De unde politica teroristă şi terorizantă de azi, dar şi un început de reacţie (tactică) la propria reacţie de spaimă, din primul Val.
 
Or, specifică "temporalităţii puterii constituante", "temporalităţii politicului" - tot despre timp este vorba - este "precipitarea" kairotică, "accelerare [care] se întemeiază pe o acumulare ontologică deja realizată", "precipitarea timpului istoric" (a cărei eliminare duce la actuala reducere mortificantă a politicii la o "activitate birocratică şi poliţienească") se naşte din "iubirea de timp" (ibid., pp. 437-438).
 
Trebuie să (ne) iubim timpul (şi ca timp). Să nu ne temem, să nu ne fie frică de timp. Chiar dacă nu vom şti sau nu vom avea curajul şi luciditatea, adică autenticul oportunism de a  profita, ca subiecţi ai istoriei, de criza-ocazie, de criza critică, de krisis-kairos care ne aparţin ca unică avuţie şi unică putere (în înţeles de putinţă) comune (dar de care tocmai de aceea se încearcă să fim izolaţi), sîntem, ca obiecte de timp, o prea bună ocazie pentru contingenţa şi imanenţa istoriei ca să nu se profite de noi şi ca schimbarea - o schimbare - să nu se petreacă, să nu fie operată.
 
Noi sîntem ocazia. Iar operaţia a început deja, e în curs, istoria însăşi, aşa cum o trăim acum, ca interval, ca, tocmai, trecere spre (la) altceva, în intimitatea "texturii" ei, a devenit această operaţie, această operă de intervenţie şi de transformare în om, asupra umanului (poate chiar ca accelerare a separării umanului, ca "resursă" plastică, de om, înţeles ca eventual subiect, periculos tocmai în calitate de subiect, al acestei "resurse" şi ca agent în acest "cîmp").
 
Sîntem o bună ocazie pentru istorie.

Să nu-l lăsăm pe Kairos să se tundă, să-şi taie ciuful de care să poată fi prins! Să nu-l tundem pe Kairos normalizând criza, făcînd-o, altfel spus, permanentă (ca până acum).