Panic-Democraţie, Pan-Criză - jocuri de societate (o întrerupere).
"Morţii vîrstnici să cedeze locul morţilor tineri" (Milan Kundera).
Speram să pot încheia această carte (Pandemiocraţia, în curs de apariţie la editura Tact), am tras de ea spre disperarea în primul rînd a prietenilor de care depinde apariţia ei, dar exact cînd să-i pun punct, ea se relansează, adică refuză să se închidă, se deschide cu forţa, posedată parcă telekinetic. Se relansează sau, deja, tinde să se repete? Altfel spus (întrebare pe care am pus-o deja), e vorba de un Val 2 sau de un Grad al II-lea al Pandemiei?
Speram, deci, să închei această carte, dar mă văd nevoit doar s-o opresc, s-o întrerup, s-o suspend: s-o las în suspensie.
Dar ce s-ar mai putea întîmpla? Ei bine, totul! În sfîrşit, Reacţia! Contra-Criza, nu doar Anti-Criza complice cu Criza.
Nu am putut să nu scriu această carte, să nu însoţesc, clipă de clipă, evenimentul care ni se propunea egalitar ca subiectivare de specie în act, evoluţia (sau recuperarea) la care eram împinşi, adică să nu mă las "meta-infectat", în paralel, de explozia, de precipitarea intelectuală mondială de care pur şi simplu nu m-am putut ţine departe, de o parte, la care, dimpotrivă, am vrut să mă conectez, să particip. Cînd te-ai născut după o Cortină de Fier, nu cred că-ţi mai poţi face iluzii că ea poate fi baricadă sau plapumă.
Am vrut să închei această carte, dar mă văd nevoit să o întrerup, dat fiind că Pandemia continuă, are deja o istorie a ei, se desfăşoară deja ca o istorie pentru ea însăşi, care a confiscat şi supra-scrie, deja, istoria noastră. Virusul colonizează Umanitatea, dar dinăuntru.
Pandemia continuă, ba chiar se relansează, şi neputînd să fac să coincidă - aşa cum, magic, speram, trebuie să recunosc - sfîrşitul cărţii cu sfîrşitul Pandemiei, sper ca, prin ea, să o fi depăşit, să o fi devansat, să i-o fi luat, ideal, intensiv, înainte - şi să mă pot, astfel deocamdată, opri.
Să particip la Pandemie, s-o însoţesc scriind această carte mi s-a părut a fi singurul gest, singurul răspuns uman sănătos, înţelept chiar (dacă nu filosofic), singurul gest de sănătate în toiul bolii, într-o mare de boală acută ca auto-denunţare obiectivă a bolii cronice, ca răspuns inevitabil dat bolii, ca preluare şi transpunere a bolii, ca întoarcere a bolii împotriva ei înseşi. Singurul gest de sănătate nu poate fi, acum, decît dorinţa de a ne însănătoşi. Chiar ne-infectaţi, sîntem bolnavi. Sîntem datori să fim sănătoşi (dorinţa de sănătate ca datorie). Iar Pandemia reprezintă o nesperată ocazie de a ne face bine.
Cartea de faţă este o carte a zilelor şi a nopţilor halucinant de planetar comune pe care ne-a fost dat să le trăim că specie, nopţi şi zile în care nu am vrut să accept Pan-Demisia, în care am ţinut să-mi fac, trepidant, datoria. Altceva ce-aş fi putut face decît să caut perpendiculare, sau măcar secante, sau măcar tangente ale locului în care ne aflăm, în care ne găsim şi ne-am putea, tocmai, regăsi, ale situaţiei de auto-îmbolnăvire şi de infectare cu noi înşine în care am ajuns, în care ne-am adus. Pentru a putea măcar releva, face releveuri. Topograf, aşadar.
Aşa cum am mai spus, şi cum mi se pare evident, nu atît Virusul trebuie testat (de fapt, noi de el), cît el este testul total, al ne-sănătăţii societăţii în întregul ei. Ce dezvăluie acest test general, singurul care ne universalizează (nesperat) în momentul de faţă? Ne-Luminile, Anti-Luminile (cum ar fi spus Zeev Sternhell), contra-progresul societăţii "multilateral dezvoltate" actuale, de la vlădică pînă la opincă, ruptura dintre acestea şi din sînul fiecăreia. Starea de dez-asamblare, de dez-îmbinare. O societate globală împotriva adevărului, în luptă cu adevărul, cu dorinţa de adevăr. Ne-am predat, comod, tehnologiei, care ne-a luat deja locul, neputînd de fapt să ni-l ea. Am luat vacanţă. Omul contemporan este deja (şi de mult) post-uman. Atîta doar că post-umanul (deja umanul, în primul rînd ca "resursă", a luat locul omului, dacă acesta va fi existat vreodată şi nu va fi fost doar o dorinţă pioasă sau un "ţel regulator") este opusul supra-omului, care ar fi să fie pur şi simplu omul, omul pur şi simplu. Dar nu întîmplător actorul principal şi simbolul prezentului este un virus, adică o mobilitate, o disponibilitate şi o conectivitate pură, nesubiectivată şi nesubiectivabilă. Virusul este modelul umanităţii actuale, care acum a venit să-i i se pogoare în cap "în persoană". Trăim a nu ştiu cîta Venire, de data aceasta ca Virus. Căci ar trebui poate să ne dorim să deveni viruşi ca să-i putem face faţă. Dar n-am devenit oare deja, de avem de-a face cu el, cu un "aşa ceva"?
Viaţa relaxată, "pură", "nudă" a unora îi condamnă (indirect) la moarte pe alţii, pe bolnavii "normali". Bolnavii de normalitate îi trimit la moarte, în societatea-spital militar, îi lasă în afara posibilităţii de îngrijire, politic-instituţional limitată, restrînsă, pe bolnavii de boli. Toţi sîntem însă bolnavi de aceeaşi civilizaţie, ucigătoare şi muribundă, a Anti-Luminilor.