Panic-Democraţie, Pan-Criză - jocuri de societate (o întrerupere).
"Morţii vîrstnici să cedeze locul morţilor tineri" (Milan Kundera).
Speram să pot încheia această carte (Pandemiocraţia, editura Tact, 2020), am tras de ea spre disperarea în primul rînd a prietenilor de care depindea apariţia ei, dar exact cînd să-i pun punct, ea se relansează, adică refuză să se închidă, se deschide cu forţa, posedată parcă telekinetic. Se relansează sau, deja, tinde să se repete? Altfel spus (întrebare pe care am pus-o deja), e vorba de un Val 2 sau de un Grad al II-lea al Pandemiei?
Practic, am ajuns în situaţia de a ne ucide unii pe alţii. Nu: în situaţia de a vedea explicit şi silit asta, deoarece, ajunse, împinse pînă la limită, "lucrurile" ies din ele, trecînd de pe marginea interioară spre cea exterioară, şi îşi generează propria imagine, se fac semn, se auto-simbolizează obiectiv. Momentul, "fenomenologic" fiind, are un aer apocaliptic în primul rînd pentru că sîntem forţaţi să vedem, pentru că ni se arată, iar noi refuzăm.
La fel ca omul şi pe măsura lui, în "omologie structurală" cu el şi simbol al lui, Virusul este acum boala unică şi totalitară care ocupă Planeta şi ucide înainte de toate diversitatea, începînd cu aceea a bolilor înseşi, bio- sau necro-diversitatea răului. Devine Răul unic, în locul tuturor relelor umane, atît de umane.
Virusul, complicele meu... Obsesiv, repetitiv, compulsiv, halucinant şi halucinatoriu (poate chiar halucinogen), am muncit ca un cîine, pe brînci, zi şi noapte, încercînd să mă menţin permanent în legătură cu actualitatea, să nu fug de ea, să fiu - cel mai greu - în acelaşi timp cu ea, ba chiar s-o fac şi pe ea - adică Virusul - să fie "în" timpul meu, în acelaşi timp cu mine. Cum spuneam, să o depăşesc preluînd-o şi deviind-o.
Un exerciţiu de simultaneizare, de "izomorfizare" performativă a scrisului cu istoria, sau mai degrabă cu timpul însuşi, atunci cînd sîntem - ca acum - forţaţi să ieşim din istorie, dintr-o istorie care, brusc, nu ne mai aparţine (ca şi cum ne-ar fi aparţinut vreodată), şi din care, ca să nu rămînem fără răspuns, trebuie şi noi, simetric, să ieşim, să ne punem la adăpost - regăsind timpul "însuşi", timpul "nud", peste care eu, unul, am încercat să mă înstăpînesc, cu care am încercat de fapt să mă con-temporaneizez, să mă acordez scriind(u-l). Patos foucaldian al actualităţii şi al actualului, a actualului din actualitate.
Dispreţuind adevărul şi căutarea, în acelaşi timp necondiţionată şi deschisă, cooperativă, a lui (altfel spus, "voinţa de a şti"), trebuie totuşi să separăm Pandemia de Virus. Căci nu contează "ce" (sau "cine") e Virusul, şi ar trebui să luăm Pandemia determinată de el ca pe o piesă de teatru, ca pe o - literal - tragedie care îmbrăţişează întreaga societate, întreaga Lume, sugerîndu-i că ar trebui să devină Cetate (nu neapărat a lui Dumnezeu), ca pe un happening, ca pe un experiment social şi moral, ca pe o performare, ca pe o încercare ludică de a avea grijă unii de alţii în ipoteza, ca şi cum ar exista un pericol comun, un pericol care ne adună şi ar trebui să ne şi unească (moral). Nu contează, pe fond, în ce constă ameninţarea şi dacă ea chiar există, ni se propune un test, o repetiţie generală, nu "cu public", ci cu publicul însuşi, la scara unu pe unu. Nu fondul contează, ci forma, socială adică etică, ea este fondul, substanţa. Virusul este o convenţie, Pandemia, un joc de societate.
Am picat acest test, nu am trecut acest examen. Altfel spus, moral şi social, am murit. Egoismul trece prin altruism, ar fi trebuie să ştim, practic, de mult asta. Adevăratului egoism pragmatic, durabil şi eficient, lărgit, extins, "ocolit", îi preferăm orbeşte, perdant, unul îngust, restrîns, imediat, un mini-egoism sau un egoism economic, meschin şi suicidar. Adevărata grijă trece întotdeauna prin alţii, prin Celălalt. Şi asta pentru că presupune scindarea practică, "tehnică", operaţională, într-un "subiect" şi un "obiect" ale grijii, între care să se poată, tocmai, desfăşura "operarea" grijii. Rămînînd bloc, blocuri atomice insulare, nu putem, nu avem cum avea grijă de noi înşine. Rămînem insule lovite ne-simultan de tsunami.
La loc în haos deci, în direct.