Morţi de (atîta) chill. Chill de morţi! La kil (l)

"Nu le e destul că sînt hoţi şi incompetenţi, par să aibă şi instincte criminale, unde nu le iese cu covidul şi bolile cronice, lăsate complet de izbelişte, se trece la foc... Ar fi mai onest să ne împuşte naibii. Dar poate sînt sadici şi vor să murim în chinuri" (Liviu Antonesei).
 
Patologiile atrag Patosul. Calmul în vremuri extreme e semn de boală. Incurabilă. Moarte clinică ne-diagnosticată, în care nimeni nu îndrăzneşte să rupă tăcerea mormîntală diagnosticînd-o drept ceea ce e: apatie. Mai popular spus, moartea pasiunii.
 
Dar Pandemiei nu îi răspunde, acum, decît PANDEMISIA.
 
Criza medicală şi sanitară ne face să participăm, ca "oameni de rînd", la opacitatea politică (repet: politică) a Ştiinţei (să intrăm în cercul ei propriu-zis magic) într-un mod cu totul inedit şi paradoxal: ca pacienţi (să fim pacienţi, să avem răbdare, boala este răbdarea, adică incapacitatea indusă de acţiune - şi reciproc, aceasta este o boală politică indusă), ca obiecte, ca morţi (din prima politic şi chiar, eventual, pînă la urmă, de tot). Nu preventiv, deschis, democratic, ca oameni vii, conştienţi şi activi, în calitate de cetăţeni interesaţi de sănătatea permanentă, de zi cu zi, a vieţii politice.
 
Ne plîngem de izolare, mască, non-terasă şi a-relaxare etc., dar să ne gîndim la de exemplu Artaud sau Victor Brauner, amîndoi săraci lipiţi pămîntului şi expuşi, fără nicio acoperire, primul nebun cu acte în neregulă, al doilea străin fără acte în regulă, neputînd emigra salvator în America pentru a se pune la adăpost de etern-popularul Hitler-Vichy-Trump, la fel ca mai descurcăreţii Breton şi alţii. Are dreptate Daniel Knorr, artistul e tot timpul, prin definiţie, în lockdownul pe care i-l oferă, pe care ni-l asigură societatea, cu Trumpii şi Ştrumfii ei. Societatea de asigurări împotriva "ciudaţilor" care e orice societate. Şi atunci ce altceva decît să inventezi timp, poate viitor, sigur posibil, potenţial, căci neconsumat, ne-"materializat", cum bine zice Daniel. Să materializăm social, moral, arta ne-ar asigura eternitatea în istorie.
 
Artiştii sînt oricum autoizolaţi, în lockdown perpetuu, ca să lucreze, să poată fi în direct.
 
Nerecunoscătorilor! Vă închidem în case ca să nu muriţi şi voi nici nu ştiţi.
 
"Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă..." Rezistenţa antihitleristă franceză şi cea anticomunistă din munţi mi se par nimic faţă de cei care aleg să îngheţe cu stoicism, pe terase, la mese, ca nişte adevăraţi Sfincşi ai consumului, titani încordaţi, de piatră, ai relaxării. Exemplul lor ar trebui urmat de toţi, dacă vrem să ne salvăm libertatea de tiranie! Propun deci din nou: SĂ VOTĂM LA TERASELE DESCHISE DEVENITE ALTARE ALE LIBERTĂŢII, NU ÎN ŞCOLILE ÎNCHISE DE UNDE NU PUTEM AFLA DECÎT ADEVĂRURILE ALTERNATIVE, CONTRA-ADEVĂRURILE ŞTIINŢEI! TERASA SAU MOARTEA!
 
Ce progres totuşi, ce uşurare: n-au mai venit la ora zece seara băieţii cu geacă de piele şi limbaj de fier să ne tortureze în plus faţă de lockdown cu prostia, cu gângăveala limbută a minţii lor. Apreciez! Obrigado Do Do Do Da Da Da!
 
Despre azi, pandemie, experţi şi poruncă politică contra-productivă în numele Ştiinţei, fără transparenţă şi participare: "Ah, poporul, cîte crime nu s-au comis în numele lui! Asemenea corului antic, el trebuie să puncteze cu vocea sa gravă, cu tînguirile sale, cu proverbele sale iscoditoare agitaţia celor care pretind că îl consultă, că îl educă, că îl reprezintă, că îl conduc, că îl măsoară, că-i fac pe plac. Dacă e consultat, e doar sub forma derizorie a «participării publicului la procesul decizional». Dacă trebuie să cunoască, este numai sub forma ştirilor, a divulgării, a popularizării, a vulgarizării. Nu i se cere să intre în laborator şi să devină la rîndu-i perplex. Dacă i se vorbeşte de instituţii, este doar pentru a-l închide în închisoarea propriilor sale reprezentări sociale, pentru a-l subjuga şi mai aprig, prinzîndu-l-l în lanţurile naturalizării şi ale legilor implacabile care îi vor închide gura. Dacă unii se oferă să-i ierarhizeze valorile, n-o fac decât privîndu-l de orice acces la detaliile faptelor, la focul aprins al controversei, la incertitudinea colectivului" (Bruno Latour, Politicile naturii. Cum să introducem ştiinţele în democraţie, foarte curînd la editura Tact). Şi, tot la Tact, Pandemiocraţia. Lucrez la actualitate, căci e istorică.
 
Să nu ne bucurăm prea repede, mai ales noi, aici, de anunţurile Pfizer-BioNTech & Comp în legătură cu un vaccin anti-Covid19. Cine îşi poate închipui că o ţară care nu a fost în stare - în general, prin grija reunită a i-responsabilor aleşi şi a i-responsabililor alegători - să se doteze cu niciun fel de infrastructură, reguli şi proceduri, în general, de la cele mai banal-uzuale pînă la cele mai pretenţioase, cine îşi poate, aşadar, închipui că o ţară de acest fel, aşa cum este, înainte de toate şi în fruntea tuturor, România, va fi în stare să transporte, să depoziteze şi să administreze acest mesianic vaccin bazat pe ARN, o moleculă, spun specialiştii, extrem de instabilă, care trebuie conservată la temperaturi foarte joase (sub 70 de grade Celsius), necesitînd aşadar nişte congelatoare foarte speciale şi foarte scumpe de care nici măcar medicii de familie şi farmaciile din ţările dezvoltate nu dispun? Cum poate crede cineva că administrarea unui astfel de vaccin poate fi compatibilă cu arierarea "bio", "organică", şi cu betoanele pe post de ultimă modernitate, ale României? Această salvare este impracticabilă pentru România. Vom sta să ne uităm, ca şi pînă acum, la alţii cum fac, care nici măcar ei nu sînt mult mai pregătiţi, dar sînt mai antrenaţi, în genere, să rezolve... Ce glumă!
 
USA, TRUMP: UŞA! Cum ar putea un preşedinte atît de "contra-factual", negaţionist cinic, pur instrumental, nu doar al unor evenimente, ci al realităţii ca atare, să accepte nu că a pierdut, ci că n-a cîştigat, că versiunea lui asupra realităţii nu că n-ar fi adevărată (adevărul, pentru el, nu contează ca reper, ca etalon şi ca principiu, ca orizont), ci nu s-a impus şi nu face legea, nu a învins? Încîntător de sfîşietorul paradox cu care abia aştept să mă delectez este că cu cît acţiunile în instanţă cel mai probabil îl vor contrazice, cu atît mai abitir le va nega, tîrînd după el Marele Partid şi cohorte de votanţi - pînă unde? Pînă cînd se poate minţi un om? Răspuns: vorba bancului, pînă nu-i trage cineva o palmă.
 
Ce e mişto cu Trump fix acum e că, făcînd apel la justiţie pentru a contesta rezultatul alegerilor, s-ar putea să rămînă fix acolo, în sala de judecată, avînd în vedere nenumăratele dosare, unele mai grave ca altele ("Raportul Mueller", de pildă, sau fentarea fiscului în formă continuată şi excesivă), care-l aşteaptă în cazul în care îşi va pierde imunitatea...
 
Şi pînă la urmă de ce, în cazul unor alegeri, perioada de votare şi cea de numărare a voturilor ar trebui să fie mai scurte şi mai expeditive decît campania de seducţie electorală? Pentru mai multă nelinişte sub fundul aleşilor, deci mai mult realism, poate că o parte, cumva, a procesului electoral ar trebui să continue pe toată perioada mandatării, adică între două "momente" electorale, cînd oricum acţiunea politică nu este, cel mai adesea, comun, trivial, decît o combinaţie de campanie electorală "scurt-termistă" şi de absolutism monarhic "informal"...
 
Pe scurt, cînd adoptăm tragerea la sorţi (în politică), dacă tot nu mai contează cine-ce şi vrem să fim "antisistem"? A venit vremea "să lăsăm în urmă întîrzierea" (vorba lui Stalin).
 
Locktown. Ne vom saluta cînd ne vom revedea. Sper că ne vom recunoaşte.