Pe scurt. O introducere la BIEFF 10, An Act of Violence Debate

Imaginile, reprezentările mediatice ale violenţei, aşa-numitul "spectacol al violenţei", au un rol (sau un efect) contradictoriu, aparent opus, dar care tocmai prin caracterul lor contradictoriu ne blochează, ne prind în "cleşte": în acelaşi timp, ele incită şi intimidează, creînd şi întreţinînd aşa-numite "spirale ale violenţei".
 
Dar arătată, pusă în scenă, reprezentată şi, de fapt, contradictoriu, blurată (artistul Thomas Hirschhorn lucrează asupra aşa-numitei "pixelizări" a violenţei, care arată şi maschează în acelaşi timp), violenţa la acest nivel imediat, al reprezentării analog-mimetice (imaginea ca mimesis şi analogon al realităţii) a violenţei, nu este cea mai violentă. Există o meta-violenţă, dacă se poate spune aşa, între tipurile de imagini. Imaginile violenţei pe care societatea şi le transmite, imanent, ei înseşi nu sînt cele mai violente, de fapt. Pentru că acestea sînt imagini împărtăşite, reversibile, egalitare.
 
Or, maxima violenţă este nu aceea care se vede, aceea care ne este arătată (pentru a ne speria/incita), ci aceea care nu se vede, şi care urmăreşte, tocmai, să impună transcendenţe în imanenţa socialului, deci să creeze putere prin asimetria imaginii.
 
Deja, reprezentarea în sine creează asimetrie, celălalt, cel reprezentat, reprezentatul, fiind tratat ca obiect, fiind obiectivat, reificat. (Există, desigur, şi dorinţă de auto-reificare prin imagine: toţi vrem să ne "facem poze", să ne facem, să devenim imagine; ceea ce este o violenţă îndreptată asupra nouă înşine, o dorinţă paradoxală de a deveni obiecte).
 
Dar maxima violenţă prin vizualizare nu este, repet, aceasta, ci aceea care nu se vede, pe care nu toată lumea poate să o vadă, şi în care nici nu mai este vorba de imagini mimetice, "naturale", ci de imagini virtuale, sintetice - de fapt, mixte,  hibride, ambigue, artificial-naturale -, plecînd de la realitate, de simulări ale (imaginii: false imagini ale) realităţii, deci de trans-imagini prin care, de fapt, obiectul imaginii este luat în posesie, măsurat, "algoritmat". Modelizarea algoritmică a realităţii este aceea a jocurilor video, care sînt atît de populare tocmai pentru că transmit publicului senzaţia puterii, a luării în posesie, în stăpînire prin imaginea sintetică, simulată, non-analogică (în toate sensurile cuvîntului).
 
Prin trans-imaginile vizualizărilor virtual-cognitive, participăm la militarizarea ştiinţifică a spaţiului public. Este în plină luptă socială, acum, în Franţa, o lege aşa-numită a "securităţii globale", prin care publicul nu ar avea voie să producă şi să difuzeze imagini cu forţele de ordine în cazul unor manifestaţii publice. Din nou, numai despre producţia de putere prin asimetrie e vorba, iar asimetria e una vizual-ştiinţifică.
 
Ceea ce se poate observa, tot mai mult, şi în cazul "spectacolului total" al transmisiilor sportive (de fotbal, în primul rînd), care combină aparenta contradicţie dintre unghiurile "imersive" şi includerea în imagine a unor informaţii scientometrice (în primul rînd măsurători şi statistici), ceea ce rezultă fiind o imagine "totală", o arhi-imagine în care sinteticul, artificialul intervine în analog şi îl reconfigurează. Apropiere şi abstractizare, de fapt dublă pătrundere şi străpungere a imaginii (şi a) realului: infra-concretă şi ultra-abstractă. Vedem totul, nu mai vedem nimic. Real des-compus şi re-compus, mimat, dar deja dinăuntru, nu din afară. Real total construit, re-design integral al realităţii: ce să mai reprimi cînd totul a fost deja recreat?
 
Însă imaginea de la origine este "artificială", creînd - repet - asimetrie, deci putere. Vezi aşa-numitul "efect de vizieră" (Jacques Derrida, Spectrele lui Marx), adică delimitarea unui ecran. Nu putem vedea, deci nu putem avea imagini decît delimitînd, lăsînd pe dinafară, eliminînd, excluzînd, refulînd.
 
Imaginile ne arată violenţa ca fiind socială, în societate, a societăţii, sperînd să ne facă se ne temem unii de alţii, să ne baricadăm şi să ne îndepărtăm unii de alţii prin imagini de control. Violenţa este în imagini, dar în primul rînd prin imagini. Imaginea este "actul de violenţă" primordial. Dar noi avem nevoie de contra-imagini ale violenţei, de aceea orice război social este în primul rînd un război prin imagini, al imaginilor şi contra-imaginilor, în care fiecare imagine încearcă să o transceandă pe cealaltă, să o denunţe ca violentă. Imaginea asimetrică, de control, introduce violenţa în societate, "violentează" şi "violentifică" societatea.
 
Adevărata moralitate a imaginii, etică prin imagini ar putea fi formulată aşa: să nu-l expui pe Celălalt unilateral, asimetric. Expune-te cel puţin în aceeaşi măsură în care îi expui pe ceilalţi.
 
Alături de asimetrie, conceptul fundamental aici este, aşadar, cel de expunere, din care rezultă expunerea unilaterală sau asimetrică (asimetrizantă: creînd putere), adică doar a celui arătat, expus, reprezentat, în vreme ce autorul imaginii nu se expune, se ascunde, fuge de realitate pentru a capitaliza prin imagine putere asupra ei. Imaginile sintetice, virtuale, simulările, nu fac decît să crească gradul de îndepărtare de realitate şi de ascundere, de protecţie prin imagine: cu cît îl expunem şi îl analizăm tehno-ştiinţific pe celălalt, cu atît mai bine ne ascundem şi ne apărăm pe noi de el. Este vorba de contra-violenţa securitară: a te apăra, a te pune la adăpost pe celălalt, a te îndepărta de realitate şi a o lua în stăpînire, pentru a o putea controla şi "predictibiliza".
 
Imaginea totală este imaginea în care nu se mai vede nimic, imaginea pustiită de realitate.