În aceste momente în afară de izolarea instinctuală simţim nevoia găsirii unor locuri unde să respirăm, să fim absorbiţi de frumosul pe care ni-l dă lumea în care trăim, vrem să trăim.
Cu încăpăţânare revin asupra unor subiecte care dor pentru că deşi avem nevoie de "locuri" pentru refugiu interior, oraşul Bucureşti are multă părăsire.
Zilele din urmă am trecut pe una din străzile, nu e singura, care-mi dau valoarea grijii pentru averea noastră, culturală în acest caz, Calea Griviţei.
De fapt aş dori să comentez o clădire care aparţine acestei străzi plină de trimiteri la un trecut care la acel moment promitea şi devenise un reper al capitalei. Pătura negustorilor, cât şi a meşteşugarilor, sau amândouă la un loc, mă refer la întreprinzători, în plină dezvoltare în sfârşit de secol 19 şi aproape jumătate de secol 20, a dat un contur aparte capitalei europene, de atunci.
M-am oprit, ca de multe alte ori, în faţa ruinei fostului cinematograf Marconi, căruia aşa-zişii edili comunişti i-au dat diferite nume (la un moment dat se numea Alexandru Popov; aţi auzit de acest nume?), ultimul în perioada naţionalismului comunist-ceauşist, fiind Cinema Dacia.
Înainte de a-mi continua gândul vreau citez câteva vorbe ale lui Constantin Noica din Cuvântul prevenitor la Republica lui Platon, cred că se potriveşte momentului pe care-l trăim:
"S-ar putea ca dezordinea cronică a societăţii să ţină de dezordinea interioară a individului (...) Toate roadele pământului se plivesc de buruieni, numai omul e lăsat să intre în viaţa matură pe jumătate plivit. Ce se poate face din el? Cu o cărămidă proastă cum suntem fiecare, nu se poate face o casă bună. Că nu s-a clădit nimic durabil cu noi este limpede din istorie, dar nu-i este întotdeauna limpede omului, cărămizii."[i]
....
Ruine:
Aceste fotografii ale ruinei cinematografului Marconi, de fapt ceea ce a mai rămas din interiorul său, m-au dus cu gândul la un teatru renumit al cărui renume se datorează unui mare regizor: Théâtre des Bouffes du Nord şi părintele său modern, Peter Brook.
Théâtre des Bouffes du Nord a fost construit în secolul al 19-lea şi a avut o viaţă bogată şi agitată, cu urcuşuri şi coborâşuri, din 1885 până în 1904 au trecut pe acolo Abel Ballet, apoi Emmanuel Clot şi G. Dublay, care pe lângă reparaţii şi echipări i-au dat numele Théâtre Molière; anul 1914 şi începerea Marelui război face ca teatrul să fie închis şi aşa va rămâne, cu firave încercări de a juca acolo, până în 1974.
Este anul când Peter Brook împreună cu producătorul francez Micheline Rozan[iii], înfiinţează International Centre for Theatre Research, este timpul când se renovează teatrul şi este de notat că nu va fi redecorat.
Iată ce scria Peter Brook:
"Trei ani de călătorii şi experienţe ne-au învăţat- à la dure - ce este un spaţiu bun şi ce este un spaţiu rău. Într-o zi, Micheline Rozan mi-a zis: "În spatele Gării de Nord este un teatru pe care toată lumea l-a uitat. Am auzit că este încă acolo. Hai să-l vedem!"
Am sărit într-o maşină, dar ajunşi la locul unde trebuia să fie teatrul, nu erau decât o cafenea, un magazin şi o faţadă cu multe ferestre, tipice clădirilor pariziene din secolul al XIX-lea. Totuşi, am remarcat pe un perete o bucăţică de carton care acoperea vag o gaură. Am dat-o deoparte, am sărit pe un drum ce traversa un tunel plin de praf, pentru a ne trezi şi descoperi deteriorată, roasă de ploi, plină de bolovani, şi totuşi nobilă, umană, luminoasă, o zonă care-ţi tăia răsuflarea: les Bouffes du Nord.
Primele noastre două decizii: una, să lăsăm teatrul exact cum era, să nu ştergem urmele pe care atâţia ani de viaţă le lăsaseră; altă decizie, să resuscităm locul cât de repede este posibil. Am fost preveniţi că este imposibil, un funcţionar de la minister (Ministerul Culturii Francez!, nu-i aşa că seamănă între ele ministerele indiferent de ţară?) ne-a spus că vor trece doi ani ca să obţinem bani şi autorizare. Micheline a refuzat aceasta logică, acceptând provocarea."
Pe 15 octombrie 1974 a avut loc redeschiderea Théâtre des Bouffes du Nord cu Timon din Athena, după o adaptare de Jean-Claude Carriere şi regia Peter Brook:
"Am păstrat scaunele vechi din lemn, pe care le-am retapiţat. Dar la primele reprezentaţii câteva persoane au rămas literalmente lipite de scaune şi a trebuit să despăgubim câteva doamne care-şi lăsaseră acolo o bucată din fusta lor.
Din fericire, au fost multe aplauze, dar care au spart pur şi simplu construcţia, într-o stare rea de altfel, pentru că mari ornamente s-au desprins sub efectul vibraţiilor şi au căzut, ratând de puţin capetele spectatorilor noştri. Apoi plafonul a fost curăţat, dar extraordinara acustică a sălii a rămas. Micheline şi cu mine am stabilit o politică: teatrul trebuie să fie simplu, deschis, primitor." (Peter Brook)[v]
În 1981 în acest teatru se vor filma câteva scene esenţial importante pentru filmul Diva[vi] în regia lui Jean-Jacques Beineix, cu muzica scrisă de Vladimir Cosma[vii].
Această lungă paranteză am considerat-o necesară pentru a demonstra că voinţa, dar şi mărimea personalităţii care îşi pune numele, experienţa şi talentul în joc, pot face ca dintr-o "ruină" să se nască un loc "sfânt".
Teatrul pe care l-am luat de exemplu era un "teatru de cartier" care a devenit şi este azi un teatru al lumii.
Sigur păstrez proporţiile şi nu mă hazardez să fac o comparaţie între Cinema Marconi din Bucureşti şi Theatre des Bouffes du Nord din Paris. Dar există nişte puncte comune, abandonarea şi neşansa, pe durate lungi de timp.
Dacă Théâtre des Bouffes du Nord a avut norocul ca doi oameni (Peter Brook şi Micheline Rozan) cu voinţă de oţel să accepte lupta pentru recuperarea sa, Cinematograful Marconi încă aşteaptă.
Este, probabil, o simplă întâmplare că arhitectul Constantin Cananau a croit sala cinematografului în 1926 atât de asemănător cu Théâtre des Bouffes du Nord, şi ceea ce este şocant este aerul, jocul liniilor curbe, aşezarea spectatorilor. Desigur este cu totul la altă scară, dar parfumul care mi-a rămas în memoria simţurilor este foarte asemănător, şi nu mă refer la mirosul de "gaz" al podelei cinematografului Dacia de data asta, ci la acel parfum de dragoste de artă (nu-mi mai amintesc care a fost primul film pe care l-am vizionat la cinema Dacia, dar mai mult ca sigur era un film francez).
Şi stând cu camera în mână în faţa a ceea ce a mai rămas, ca un semnal al unui trecut zbuciumat dar şi al unui posibil viitor binemeritat, mă întrebam ce argumente s-ar putea aduce ca astfel de clădiri să nu dispară. Sper ca această Cale a Griviţei îşi va recăpăta locul şi importanţa în capitala europeană Bucureşti.
Într-un interviu pentru Observatorul urban, Profesorul Arhitect Hanna Derer spune:
"Pornind de la analogia oraş-arbore, în opinia mea, şi subliniez faptul că nu sînt urbanist, efectele diametralei (n.a.: Diametrala Buzeşti-Berzei-Uranus) vor ajunge cel puţin pînă la Calea Victoriei, numai că, imaginaţi-vă faptul că aceasta va fi atacată în n puncte de-a lungul traseului ei, motiv pentru care mă tem că, sub presiunea unui atac cumulat, efectele vor trece şi la est de Calea Victoriei. Mă refer la destabilizarea zonelor construite protejate, pentru că odată fragilizate la un capăt, va apărea inevitabil tentaţia de a interveni în lungul lor, pentru că va apărea problema conflictelor dintre ele, fiind posibil să ajungem la concluzia că vor fi necesare sacrificii suplimentare."[viii]
Calea Griviţei în câteva dintre punctele lăsate hazardului...
Trebuie să subliniez că există o preocupare permanentă pentru refacerea şi readucerea în circuitul cultural al capitalei al acestui nefericit cinematograf.
"Din păcate, din motive financiare nici după retrocedarea ei către proprietarii de drept, în 2006, clădirea nu reuşeşte să-şi recâştige gloria de altă dată.
Clădirea este clasată ca monument istoric clasa B. Începând cu mijlocul lui 2015, printr-o colaborare între proprietari şi Asociaţia Industrii Cultural Creative se încearcă repunerea clădirii în circuitul public, creând un spaţiu performativ, cu scopul de a salva clădirea dar şi de a atrage atenţia asupra unei zone aflate în acest moment în disoluţie, în ciuda faptului că se află într-o zonă istorică protejată din centrul Bucureştiului.
În 2016, Asociaţia Industrii Cultural Creative îl invită pe Pisica Pătrată, ilustrator, street artist şi creator de bandă desenată, să realizeze o serie de panouri-semnal care animă faţada degradată a Cinema Marconi, comunicând cu trecătorii.
Un-hidden Bucharest este un proiect de regenerare urbană imaginat ca serie de trei semnale urbane care au ca scop umanizarea oraşului şi promovarea explorării acestuia prin artă, într-un traseu cultural alternativ, care recomandă cele mai remarcabile intervenţii artistice în spaţiul public.
Cele trei semnale urbane sunt produse în colaborarea cu partenerii proiectului - CNDB, Cinema Marconi, Lente, activând prin artă spaţiile publice pe care aceştia le împart cu localnici şi turişti."[ix]
Azi pare că nici Pisica Pătrată nu mai reuşeşte să convingă
Reiau o idee dintr-un articol mai vechi al meu cu citatul următor:
"Jonathan Mandell scria în New York Theater din 27 martie 2020 că este o aniversare a teatrului, a 59-a, fără teatre: «Nu vom putea intra în niciunul dintre aceste minunate teatre pentru a vedea un spectacol, dar vom celebra teatrul în inimile noastre şi online.»
Dar, cu toată pandemia, la Théâtre des Bouffes du Nord, pe 16 octombrie 2020, a avut loc o nouă premieră: La peste c'est Camus mais la grippe est-ce Pagnol? de Jean-Christophe Meurisse cu Les comédiens des Chiens de Navarre[x] şi invitaţii lor.
"În acest context sanitar şi cultural excepţional, am propus actorilor care au deja o istorie de Chiens de Navarre să se reunească pentru zece seri şi să inventeze un spectacol diferit pentru fiecare seară. Să joace o piesă care nu a fost niciodată scrisă la fiecare reprezentaţie. Revenim astfel la principiile care au stat la baza fondării companiei: totala improvizaţie..."
Până săptămâna viitoare, cum spun actorii:
Merde!
Şi un zâmbet în spatele măştii sanitare
(Optsprezece octombrie două mii douăzeci, Bucureşti)
