Mă ţin scai de Caragiale... dar e greu!

În ziua in care am aflat ca domnul Iordache (nume consacrat de Caragiale, vezi Iordache Brânzovenescu^[ii], un avocat, o lichea, moale, laş, dar perfid, personaj important din monumentala O scrisoare pierdută) a fost ales de Parlamentul României ca şef al unei instituţii importante pentru bunul mers al justiţiei ţării ("Nici cei despre care românii spun frecvent: «o fi făcut rău, dar a făcut şi bine». O toleranţă, istorică. Care ne întârzie mereu."^[iii]), ales pe viaţă (şi asta este o glumă sinistră a politiciii?), am deschis o carte cumpărată cu câteva luni în urmă Cu I.L. Caragiale prin Bucureşti^[iv]. Aşa mi-a venit "pofta" să mă duc pe strada Lipscani la numărul 19, unde printre reclame şi poze ale restaurantului libanez Sinbad se vede cu greu o plăcuţă pe care putem citi, şi astfel afla, că în această clădire a lucrat ca redactor Mihai Eminescu la ziarul Timpul, unde l-a adus şi pe prietenul său Ion Luca Caragiale.

Eminescu şi Caragiale au fost buni prieteni şi în perioada în care au lucrat împreună - nu trebuie uitat că lor li se alăturase şi Ion Slavici şi toţi trei încărcau fiecare cuvânt cu ceea ce azi din păcate este o raritate, cu patriotism. Şi indiferent cum sunau acele vorbe nu puteau ascunde dragostea pentru această ţară, chiar dacă cuvântul era ironic, trist sau revoltat.

Apoi evenimentele se amestecă, în 1877 Caragiale împreună cu un ziarist francez, Frédéric Damé, vor scoate ziarul Naţiunea Română, totul întâmplându-se pe aceiaşi stradă dar la numere diferite (şi geografia străzilor Bucuresciului fiind diferită). Caragiale ne face o descriere foarte exactă a locului: "... Tipografia Cucu era atunci în Lipscani lângă hanul Şerban-vodă, exact pe locul unde este colţul grilajului Băncii Naţionale cu strada Caragheorghevici^[v]. Ziua şi noaptea trăgeau maşinile numai şi numai gazeta noastră; iar, în ulicioară, care era pe atunci o înfundătură, făceau un zgomot teribil vânzătorii ţipând să li se dea foi: o activitate febrilă continuă. Biuroul redacţiei îl aveam într-o prăvălioară din aceeaşi înfundătură, faţă-n faţă cu tipografia."^[vi]


Strada Lipscani aşa cum arată în zilele noastre nu pare să mai aibă mare lucru din imaginea vremurilor când s-a decis schimbarea numelui din Ulitza mare în Lipscani, datorită apariţiei negustorilor ce aduceau marfă din Europa Centrală, de la Lipsca (Leipzig), amestecându-se cu negustori veniţi cam din toate părţile Europei. Azi are un aer cu prea multe accente orientale, care au farmecul lor, dar nu atunci când sunt predominante.

Zona despre care scriu şi care este legată de nume mari ale literaturii române şi-a pierdut, din punctul meu de vedere, identitatea. Faptul că s-au deschis câteva şantiere e un semn bun, dar numărul clădirilor delabrate este dominant, şi în plus se simte lipsa unui concept de dezvoltare. Poate că nu o să găsim scuza că ne-a împiedicat covidul 19!


Imagini care nu-mi dau prea mari speranţe! Dar revin la locul de plecare al acestei scurte incursiuni prin locurile unde credeam că se poate respira un alt aer, cel al secolelor care au adus lumina în ţara noastră.

Închei cu câteva cuvinte legate de ceea ce mulţi dintre cei ce se autonumesc politicieni gândesc despre minţile luminate ţinute departe de ochii lumii: intelectualii. Cuvintele îi aparţin lui Caragiale: "Omul care despreţuieşte orice ocupaţie de imediată utilitate şi pentru el şi pentru lume şi se dedă la nobila profesiune de gânditor - se numeşte un intelectual. Sunt mii şi mii de unelte-n lume: glonţ şi năvod, plug şi sapă, teslă şi rândea, ciocan şi nicovală, cot şi terezii - cine le mai ştie pe toate? - un întreg arsenal inchizitorial! fără acesta omenirea n-ar putea stoarce binele ei din sânul naturii, din sânul mamei crude, care mai totdeauna trebuie apucată strâns în cleşte, canonită, bătută până la sânge, ca să-ţi dea o picătură de lapte. Ei!... Intelectualul e prea blând fiu ca să-şi maltrateze cumva mama. Mâna lui, care n-are altă menire decât să treacă uşor pe frunte-i, s-ar murdări la atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură. Intelectualul a venit în existenţa terestră înarmat cu o uneltă mult mai nobilă, o zestre divină: gândirea!
Acu... deştept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori lovit cu leuca - astea sunt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată siguranţa: «Eu?... Eu sunt un intelectual!»"[viii]

De unde plecasem?

De la o aşezare într-un "scaun" important al unui personaj foarte contradictoriu... foarte contradictoriu. Poate îl face cineva să "dispară" (din viaţa politică), aşa cum au făcut comuniştii în anii '50 cu statuia lui Eugeniu Carada, ca să nu vorbim şi despre alte dispariţii!

Pe săptămâna viitoare la o întâlnire cu Adelina Ivan şi a ei Wounded Identity!

(Azi douăzeci şi cinci octombrie, Sfântul Dumitru şi Ziua Armatei Române, anul două mii două zeci..)

---