De-a mătuşile

Plecasem când dimineaţa nu se trezise încă. Eram înaintea tuturor, când am ieşit pe treptele casei pisicile dormeau încolăcite cu plumbul nopţii apăsându-le blana. Doar câinele a dat rapid din coadă, ca să-şi ascundă mirarea că mă vedea trează la ora aceea. Mamaie ne făcuse bagajul de cu seară şi acum intra îngrijorată în camera de la pian şi ieşea cu o umbrelă în mâini şi iar intra grăbită şi ieşea cu nişte cizme scurte ale ei. Nu vorbeau nici unul, nici celălalt şi am ieşit pe poartă între ei, tăind întunericul ca pe o bucată de mămăligă.
- Taman acum s-a găsit să plouă. Tare vă duc grija. Măcar de-am fi apucat să sunăm.

Şi simţeam cum deasupra mea mamaie clădea un nor gros de griji şi teamă şi norul se apropia şi de mine. În curând aveam să fiu eu cea îngrijorată. Tataie căra sacoşa grea de textil şi auzeam cum sticlele se ating una de cealaltă ca într-o melodie pentru cei care transportă mâncare. Călca cu atenţie în noroiul care se adâncea tot mai cleios, lenevindu-ne paşii. Atent călcam şi eu, încălţată cu cizmele scurte ale lui mamaie, în care intram lejer cu proprii pantofi. Încercam să nu mă murdăresc pe pantalonii bleu deschis şi regretam că fix astăzi trebuia să plouă, deci puteam ajunge la Braşov cu hainele deja murdare. Ieri fusese aşa frumos şi aş fi ajuns curată ca un crin şi m-ar fi lăudat mătuşile şi eu nu aş fi simţit nicio ruşine, nici un bici incolor dar iute pe deasupra capului, cum că mamaie nu mă ţine curată. Acum înaintam prin beznă şi ploaie, între tăcerea lui tataie care răsufla greu sub greutatea pachetului pentru surori şi grija densă ca un noroi a lui mamaie.
- Să-i spui să conducă atent, să nu facă vreo prostie. Şi să nu veniţi înapoi pe întuneric, că vă duc grija acolo la baraj, la Siriu.
- Ei, mai lasă-l! Doar nu conduce de ieri! Ce atâta grijă?!

Tataie era conectat mereu la viaţa practică a satului şi aşa aflase că Gligore avea drum cu camionul, în interes de serviciu, la Braşov. Era o ocazie bună şi rară să dea o fugă la surori cu recolte de toamnă şi să caute acolo şi nişte cuţite pentru Abrichtul lui. Ocazia se ivise spontan şi nu mai apucaseră să sune de la poştă acasă la Buzău, să întrebe dacă am voie. Mamaie ezitase până în ultimul moment, eu insistasem să merg, la fel şi tataie. Plecam amândoi în interes de serviciu pentru că eu eram asistenta lui de tâmplărie şi orice îmbogăţire a recuzitei lui era o bucurie împărţită la doi. În plus, mătuşile mă aşteptau mereu cu drag şi mă alintau.

Când am ajuns la camion, în faţa poştei, era încă beznă şi ploua bine. Mamaie mi-a ţinut umbrela până am urcat sus, lângă şofer şi mi-a dat jos cizmele înnoroiate care îmi salvaseră pantofii. Eram curată şi gata de oraş. Apoi a urcat tataie, lângă mine şi nici n-am apucat să îmi iau la revedere de la mamaie, să o văd cum rămâne în urmă, ca o umbră sub o umbrelă, că deja plecasem şi ieşeam din sat. Toată grija ei se transferase în mine şi acum eu eram cea care se temea că mamaie nu ajunge cu bine acasă, că noi nu mai ajungem cu bine deseară înapoi şi părinţii mei vor muri de tristeţe şi groază şi o vor acuza pe ea că m-a lăsat să plec la drum cu un străin. Zorii începeau să deschidă aripile şi satele se luminau brusc, mai ales văzute de sus, din cabina camionului. Nu mai fusesem niciodată într-un camion şi tataie părea în elementul lui, parcă uitase şi de mine, vorbea vesel cu Gligore şi nu înţelegeam glumele lor, trebuia să stau dreaptă şi să sper că totul va fi bine. Gligore lua curbele cu gesturi largi de volan, parcă ar fi învârtit un lighean cu aluat de cozonac, râdea şi nici nu se uita la drum, înainte. Punea întrebări şi se uita la tataie, aşteptând răspunsuri, deşi erau nişte întrebări frânte, care nu aşteptau nimic.
- Şi atuncea cum să-i mai zici să fie om de înţeles? Cum? Mai poţi? Că nu mai poţi!

Ne îndreptam spre Braşov şi satele erau din ce în ce mai străine de ce ştiam eu acasă, mă gândeam ce-ar zice Dragoş dacă ar vedea toate astea. Ce ar zice Dragoş dacă ar merge cu camionul, aici sus în cabină, cu Gligore, până la Braşov. Dacă ar şti că eu am mers. Ce-ar zice? M-am întrebat şi eu întrebări frânte, care nu aşteaptă nimic. Gândul că Dragoş ar da orice să fie în locul meu m-a făcut să încep să mă simt bine. Am ajuns la Întorsura Buzăului, deşi eram foarte departe de Buzău şi nimeni nu semăna cu cineva de acasă, vedeam femei cu pâini rotunde în mână şi Gligore îi explica doct, ca omul care văzuse destule, că ăştia de p-aicea au, se descurcă, altă viaţă! În faţa mea, sub oglindă, atârna un breloc ca un pendul care adormea toate neliniştile şi văzând admiraţia lor pentru lumea nouă în care intram, am început să simt şi eu că e o zi frumoasă pe care nici nu o bănuisem devreme în zori, când plecasem.

Am ajuns la Braşov şi m-am bucurat că aveam pantofi curaţi şi haine asortate. Mătuşile au deschis uşa garsonierei lor din Apollonia Hirscher cu vocale de bucurie şi m-au măsurat din cap până în picioare. Ştiam să fiu cuminte, să stau cu mâinile sub fund, să nu bălăngăn picioarele şi să mulţumesc pentru complimente. Tataie vorbea ca un frate mai mare, dar nici el nu părea în elementul lui în oraşul mare. Le povestea ce e pe acasă, stătea pe scaun, îşi ţinea şapca pe genunchi şi le spunea de peri, de meri, de lemne de foc, de CAP, de recensământ. Nişte cuvinte pe care le auzisem de multe ori şi în alte situaţii şi care îmi deschideau, ca şi altă dăţi, porţi spre colţuri de minte în care mă retrăgeam uşor, ştiind că sunt la adăpostul lor. Tataie nu vorbea de boli, de moarte şi griji şi deci puteam aluneca în vis şi în mine fără nicio reţinere. Nu era nevoie să fiu în stare de alertă.

Mătuşile erau văduve şi locuiau amândouă într-o cameră a unei vile vechi cu pereţi înalţi şi sobă albă. Aveau multe cărţi şi figurine din ceramică şi vorbeau ca nişte doamne de la televizor. Nu se mirau şi se îmbrăcau în roz palid şi bej şi fiecare piesă vestimentară avea o definiţie şi un ritual. Nu puneai bluza aia în timpul săptămânii şi nu când faci piaţa şi nu cu fusta aceea. Se mişcau atent şi încet, aveau gesturi măsurate şi găteau meniu variat, dis de dimineaţă, ca să poată mânca la oră fixă. Vorbeau de sorbeturi, şerbeturi, deserturi şi gustări. Toate farfuriile erau la fel şi sub tacâmuri erau şerveţele. Nu vorbeau mult la masă şi stăteau drepte, ducând lingura aproape goală la gură. Le urmăream cu atenţie fără să spun nimic şi peste masă îl vedeam pe tataie stingher, un uriaş devenit pitic, stând între surorile lui ca un clovn într-o biserică. Simţeam că aici nu era nici o fărâmă de Măgura şi dimineţile în Braşov arată cu totul altfel decât dimineţile în Măgura, ca două şosete desperecheate. Îmi jucam rolul mai departe, zâmbind şi răspunzând la întrebări de pe scaunul unde mi se spusese să iau loc, la venire.

Am refăcut drumul spre casă pe întuneric. Era cald în cabină şi simţeam că amândoi eram uşuraţi de parcă scăpasem de un examen. Tataie vorbea mai puţin ca la dus şi ţinea mâna pe uşa camionului, de-a lungul geamului închis. Am adormit pe umărul lui în cămaşă cu carouri, făcută de mamaie.

Câteva zile nu mi-a tăcut gura. I-am povestit lui Dragoş ca şi cum trăisem cea mai neaşteptată aventură. Câteva zile lui i-a tăcut gura. A ascultat tot ce îi spuneam, a pus întrebări, a vrut să ştie cum schimbă vitezele Gligore. I-am spus, doctă şi eu, că la Întorsura Buzăului au ăia pâine şi merge lumea pe stradă cu pâinea la subraţ. Apoi, cocoţaţi în caisul chel de frunze, ne-am jucat de-a mătuşile. Puneam masa şi mâncam în tăcere, vorbind rar şi încet, îi arătam în farfurii imaginare cum se mănâncă supa cu linguri imaginare, îl întrebam dacă la felul doi doreşte sosul peste friptură sau doar pe piure. L-am servit din cupe mici şarlotă cu dulceaţă pe de-asupra şi el s-a prefăcut că ştie gustul, ba chiar îi place. Câteva zile am fost regizorul celor mai tăcute prânzuri în cais, jucându-ne de-a mătuşile, eu fiind Stela, el fiind Elena, vorbind de Biserica Neagră şi magazine cu macrameuri, făcând paşi mici şi mergând uşor, uşor.

N-a durat mult şi Dragoş s-a scuturat ca de un gând rău:
- Fă Anamario, dă-le boalii de mătuşi, că m-am săturat! Hai să ne dăm de-a berbeleacul în grădină, la vale!