O didă

Pe când în curte înfloriseră narcisele şi lalelele, Dida se gândea că nu mai vrea să trăiască. Îi adusesem un baston cu care să meargă mai uşor şi mă întristase cu speranţa ei că nu va mai prinde toamna. Pe sub gard tocmai se strecurau nişte puişori de găină şi am ezitat să o cred.
- Cine pune ouă sub cloşcă şi se gândeşte la moarte? i-am spus, dar ea a dat din mâini a lehamite şi s-a uitat nepăsătoare la un pui care se înţepenise între uluci cu picioruşele lui cât două beţigaşe şi piuia disperat.
- Nu i-am pus eu, proasta aia de găina a clocit singură sub pătul. Acum să şi-i crească! şi a întors capul cu ciudă de la zbaterea puiului

Acum e toamnă, curtea e înveselită de bulgării crizantemelor şi daliilor, Dida nu mai merge în baston şi nici nu mai pomeneşte de moarte. Ori nu vrea să mă întristeze, ori s-a răzgândit, căci am bătut-o prea tare la cap cu numeroase argumente în favoarea vieţii şi, când le-am epuizat, am trecut într-un registru mai sumbru, legat de cum se petrec înmormântările în pandemie. Iar Dida vrea priveghi cu scovergi sau ce m-aş pricepe eu să fac - am primit învoire să cumpăr produse de la patiserie - convoi mortuar, colive şi tot ce se obişnuieşte la noi, vrea să fie în rând cu lumea, chiar dacă această dimensiune a satului viu se va fi stins pentru ea în acele momente.

Dar nu despre acest subiect, pe care noi două l-am dezbătut îndelung şi l-am epuizat, am venit să vorbesc cu Dida. Într-o bună zi, mi-am amintit că numele ei adevărat este cu totul altul, unul cu rezonanţe profund slave, iar didă înseamnă soră mai mare, un alint pe care cândva i l-a dat vreo nepoată şi apoi fiicele nepoatelor şi fiicele fiicelor nepoatelor i-au zis tot aşa, treptat a ajuns sora mai mare a tuturor, o didă a satului şi doar câţiva apropiaţi îi mai ştiu numele.

Am sărit din meditaţie şi m-am repezit la calculator, pe primul site de genealogie unde mi-am încropit un arbore genealogic. Tot ce ştiam despre înaintaşi a început să pălească pe la străbunici, dar am printat căsuţele incomplete şi m-am înfiinţat cu foile la Dida. A fost proiectul nostru comun în cea mai stranie vară, cum suntem fiecare o frunzuliţă în acelaşi arbore, pe ramuri despărţite de decenii întregi, exact cum unui copac îi cresc anual crengi noi, la început subţiri, dar treptat se îngroaşă, se acoperă cu coajă crăpată, dedesubtul căreia pulsează vie clorofila, şi de acolo pornesc, în anul următor, joarde pline de sevă tânără.

Mă mai gândisem la acest arbore al vieţii când pe pământ aveam mai multe dide, mi s-a părut fie că am timp destul, fără să îmi dau seama că eu aveam, dar ele nu, fie am amânat pe motiv că mă trag dintr-un lung şir de pălmaşi care şi-au trăit vieţile în anonimatul în care se petrec cele mai multe vieţi. M-am urnit greu, dar apoi nimic nu m-a mai oprit, nici primele rezultate nemulţumitoare ale investigaţiei genealogice, Dida îmi completa cu nume şi ani aproximativi, dar eu reveneam pe măsură ce soarele câştiga în forţă, documentând fiecare străbun, citind despre timpurile în care au trăit şi scormonind cum acestea s-au reflectat în vieţile lor. Am adunat câteva poveşti uimitoare, mi-am descoperit şi asumat un neam ca un puzzle etnic şi am ajuns până în măruntaiele secolului al XIX-lea, la Kiril, primul născut pe pământ românesc.

Lumina anului când s-a născut Kiril a fost văzută pentru prima oară de Lenin şi regele Christian al X-lea al Danemarcei. Tot în acel an, la New York începea construcţia podului Brooklyn, pe când în inima Balcanilor o graniţă adâncă şi curgătoare îl separase pe Kiril de bunicii, mătuşile şi unchii rămaşi pe cealaltă parte. Căci lui Kiril i s-a cântat în bulgară să adoarmă, în sătucul de peste Dunăre de Ruse se stabiliseră deja o droaie de străini şi sătenii se obişnuiseră ca bulgăroaicele să se certe cu bărbaţii pe limba lor, secretele din familiile bulgarilor rămâneau neştiute de ceilalţi. Neamurile se mai amestecaseră, bulgarii au migrat în valuri succesive la nord de Dunăre, goniţi de epidemiile de ciumă şi holeră care măturau sătucurile Imperiului Otoman sau de paşii care le înăbuşeau sângeros revoltele. Ori poate atraşi pur şi simplu de mirajul unui pământ nou, s-au stabilit aici pentru o viaţă mai bună aşa cum românii se îndreaptă azi spre alte colţuri ale Europei.

De cum plecaseră turcii din kazaua Giurgiului, pierzând-o din imperiul care sta să se stingă, ruşii le şterseseră urmele, stricaseră cupola şi minaretul geamiei Bairaclî la care veneau să se roage garnizoanele cetăţii, o transformaseră în metoc rusesc şi o înzestraseră cu venitul de la birtul carantinei. Carantina păzise oraşul de moartea neagră, îl protejase şi nu prea, în memoria colectivă au rămas multe poveşti despre colibe surpate peste ciumaţii care strigau după ajutor, şi despre sate care şi-au mutat vetrele mai la vale de rămăşiţele nenorocirii.

De frica ciumei, carantina funcţionase câteva decenii după ultima epidemie într-o fostă clădire a garnizoanei unde erau opriţi toţi cei care traversau Dunărea spre imperiu sau din imperiu. Erau dezbrăcaţi în izmene de slujbaşii lazaretului, hainele şi lucrurile le erau afumate sau spălate cu oţet şi unii rămâneau cu săptămânile în carantină dacă trezeau suspiciuni că ar avea vreo activitate politică sau comercială în folosul Imperiului Otoman. Turcii se văitaseră de multe ori că lazaretul de la Giurgiu este doar un pretext al ruşilor de a-i izola şi de a le îngreuna afacerile. Este foarte posibil ca şi părinţii lui Kiril să fi fost ţinuţi în carantină când au păşit din barcă pe pământ, dezbrăcaţi de zăbune şi cămăşi, dar aspectul lor de oameni simpli nu o fi trezit cine ştie ce bănuieli.

Dida nu ştie de ce bulgarii noştri nu au rămas în oraş şi s-au stabilit în primul sat. Poate era chiar satul care se vedea de pe malul înalt şi pietros al bulgarilor, poate ştiau doar cum să convingă pământul să-i hrănească, sau i-a tras aţa unde mai aveau neamuri. Neştiind nimic despre ei, am încercat să-i înţeleg căutând în istoria oraşului ce s-a întâmplat în anii din preajma naşterii lui Kiril. Oraşul tocmai se mărise, o mare parte din tabie, zidul construit de turci pentru apărare, fusese demolată, loturile au fost vândute, cu piatra tabiei s-au ridicat case noi şi străzi drepte s-au trasat în locul uliţelor orientale. Am căutat ruinele uitate ale tabiei otomane în zona de sud a oraşului, am intrat într-o casă zidită din calcarul tabiei, cu odăi largi, boiereşti, cu pivniţă pentru vinuri. Pe ai mei nu i-aş fi văzut acolo, la sat se locuia mai ales în case făcute din lutul galben pe care îl lăsa generoasă Dunărea, înghesuiţi într-o odaie cu tindă, rareori în două cămăruţe încălzite de o sobă oarbă. Sau într-un bordei în care intrai cu capul aplecat şi pe fereastra căruia vedeai cum înfloreşte firul ierbii. Am găsit chiar ultimul bordei din Giurgiu, anonim şi uitat pe o stradă din fostul ciftilic turcesc Smârda. E de vânzare şi l-aş cumpăra dacă, asemeni străbunilor, mi-aş permite peticul de pământ în care este săpat bordeiul, înconjurat acum de case cu etaj.

Când părinţii lui Kiril debarcau pe malul românesc, fusese deja construit drumul de fier menit să lege Bucureştiul, aflat la cinci poşte distanţă, de portul Giurgiu şi să uşureze comerţul. Primul tren a fost aşteptat cu entuziasm, ca o minune a timpului de unii, ca o teroare a vremurilor de alţii. Giurgiuvenii au protestat luni întregi la imaginea unui monstru de fier care va trece în viteză prin oraşul lor, iar gara a fost construită undeva, la margine, urmând ca transportul mărfurilor până în port să se facă cu care trase de bivoli. La coada bivolului i-am găsit pe părinţii lui Kiril, până la îndiguirea care a forţat Dunărea să se retragă într-o matcă sigură şi să nu mai dea năvală în fiecare primăvară, lăsând în urmă smârcuri şi bălţi mlăştinite, toţi aceşti străbuni lipsiţi de glorie şi realizări intelectuale au fost pricepuţi crescători de bivoli.

Bioli şi bioliţe le spune Dida, a crescut cu fiarele astea iubitoare de nămol, aveau un jgheab de lemn la fântână şi-l umplea cu apă, pe înserat, când auzea turma băunind de pe baltă. Beau fiarele pufăind pe nările largi şi trebuia să stai la distanţă, erau rele ca nişte sălbăticiuni şi negre ca nişte diavoli, copiii nu aveau voie să se apropie până când nu erau destul de puternici să le strunească şi să le câştige respectul. Când Kiril abia păşise din leagăn şi încă purta cămăşuţă până la tălpi, oraşul a fost zguduit de revolta bivolarilor, cei mai mulţi fiind bulgari din oraş şi împrejurimi, care transportau mărfurile de la gară la port. Nemulţumiţi de taxele noi, bivolarii s-au strâns cu sutele în faţa primăriei, dar primarul a chemat armata şi s-au făcut arestări. Bivolarii nu au plecat zile la rând, prefectul şi procurorul general nu i-au calmat nici nu promisiuni, nici cu ameninţări, iar guvernul convins că este o maşinaţiune politică şi oamenii sunt puşi să protesteze a mai încercat o dată cu forţa armelor. Lucrurile au scăpat rapid de sub control când maiorul care conducea trupele a tras în bivolari ucigând câţiva dintre ei. Şi-a găsit şi el sfârşitul acolo, omorât de ciomegele oamenilor. Au urmat noi arestări şi un proces care a ţinut primele pagini ale ziarelor. În apărarea bivolarilor a pledat pro-bono un strălucit avocat al vremii şi toţi au fost lăsaţi să meargă acasă.

Dacă aş avea mai mult timp, încă un pic de răbdare şi ceva arhive on line la dispoziţie, poate l-aş putea găsi pe tatăl lui Kiril pe listele bivolarilor. I-am refăcut drumul ţinând de volan, aşa cum el ţinea de coada biciului cu care-şi strunea bivolii. Din sat până la gară. De la gară până în portul unde descărca carul. Înapoi acasă, la copilul care tocmai se pornise la şcoala din sat, deşi la oraş colonia bulgară întreţinea o şcoală în limba lor. N-am putut să mă pun în locul lui şi n-am reuşit să vizualizez acel oraş multietnic, cu şcoli bulgăreşti, evreieşti şi greceşti, cu clădiri din piatra tabiei, cu străzi pe care treceau trăsuri şi care trase de bivoli.

Kiril a fost, în acelaşi timp, ultimul bulgar şi primul român din neam. Cât a trăit el, Dunărea l-a legat cu neamurile de dincolo. În iernile geroase, se făcea un pod de gheaţă pe care era un du-te vino de sănii între nord şi sud. Ivan ciocnea cu Ioan, Veselin cu Vasile, băieţii şi fetele treceau după Bobotează să-şi caute pereche cu care să vorbească aceeaşi limbă şi uneori se întâmpla ca primăvara să vină pe neaşteptate, oamenii să nu mai aibă timp să se întoarcă, alt îngheţ să nu mai podească Dunărea şi tinerii să rămână la neamurile de pe cealaltă parte un an întreg, în care prindeau rădăcini şi nu se mai întorceau niciodată.

Kiril a traversat Dunărea de multe ori şi s-a întors de fiecare dată. Frumuseţe mai blândă decât a Elenei din satul lui nu a găsit la nici o bulgăroaică, aşa că s-a însurat şi s-a transformat în român. Copiii lui au vorbit româneşte, iar Kiril a început să-şi uite limba, dar nu şi obiceiurile. Pe Leana lui a chemat-o când zidea temelia casei şi a pus-o să stea dreaptă în lumina soarelui, să i se lungească umbra pe pământ. Pe umbra ei a aşezat primele cărămizi, iar când femeia a obosit şi a vrut să se mişte, i-a poruncit să mai stea până îi îngroapă toată umbra la temelie. Să nu te sperii, aşa se face o casă, i-a spus Kiril, zideşti femeia întâi în perete, să stea casa trainică, să nu se surpe.

Leana nu s-o fi speriat, dar în seara aia i s-a rupt apa şi a născut-o pe Rada. Apoi pe Aurica. Pe Constantina şi pe Constantin. Pe Gheorghe. I-a crescut în casa pe care umbra ei o ţinea în picioare şi în anul când Christian al X-lea a urcat pe tronul Danemarcei, Leana lui Kiril a lepădat ultimul plod şi a plecat fără să-şi mai ia umbra cu ea.

Kiril a mai trăit destule ierni geroase care i-au întins pod peste Dunăre către Rusenski Lom. Şi alor lui către el, cu sania scârţâind pe drum veneau până în poarta lui Kiril oameni cu vorbă străină care o luau pe Dida mică şi în braţe, iar ea se ferea de şubele aspre şi de bărbile care îi zgâriau pielea delicată de copil. A murit în anul când nemţii au ocupat oraşul şi au început să construiască pe ambele maluri staţii pentru feriboturi. Când omul a înlesnit drumul pe care natura capricioasă îl construia rareori, legătura dintre neamuri s-a rupt pentru totdeauna.

Acesta a fost proiectul Kiril şi a pornit ca o investigaţie genealogică în anul întâi al pandemiei, când Dida îşi dorea să moară. S-a amplificat cu cercetări în arhive în care oamenii simpli nu-şi lasă numele, dar rămân urmele lor în istoria pe care şi ei au modelat-o. Am încercat toată primăvara reţetele moştenite în familie pe filiera bulgară, am copt tăvi rotunde de banitsa şi calupuri aromate de dolangaci, în vară le-am refăcut drumurile la nord şi la sud de Dunăre şi am încercat să înţeleg cum au vorbit, cum au iubit, cum au trăit. Plecată de la dezamăgirea că au fost simpli pălmaşi, am ajuns la respect pentru cum au înfruntat, au suportat şi au trăit epidemii, războaie şi migraţii, lăsând în urma lor case, copii şi tradiţii, obolul omului de rând la povestea comună a umanităţii.

"Rareori se întâmpla ca Dunărea să îngheţe iarna şi, despre îngheţul ei se povesteau istorii senzaţionale. În tinereţea ei, mama călătorise adesea cu sania în România, îmi arăta blănurile calde în care se învăluise. Când era foarte frig, coborau lupii din munţi şi se năpusteau flămânzi asupra cailor de la sănii. Vizitiul încerca să-i alunge cu lovituri de bici, dar nu reuşea şi trebuia să tragă cu arma în ei." (Elias Canetti, Limba salvată. Istoria unei tinereţi.)