Şcoala alaltăieri şi poimâine

Când am început şi eu la şcoală, mi-a făcut tate o căciulă din blană de miel. Eu n-aveam căciulă, Petre avea ghete. Îl aşteptam pe el să vină de la şcoală şi să-mi dea căciula, încălţam ghetele cu câteva numere mai mari şi mă porneam. Petre se mai ducea să joace ţurca pe terenul morii şi atunci nu mai ajungeam la şcoală. Stăteam acasă şi plângeam, ştiam că data viitoare doamna o să mă bată. Avea două inele mari şi grele pe degete, strângea mâna pumn şi ne dădea castane. Metal, nu mai contează că e preţios când te loveşte în cap.

Cum de ce nu-mi luase şi mie ghete? N-avea bani şi şcoala nu era pe primul loc, erau surorile mai mari de măritat, de dat cu zestre la casele lor. Tate nu făcuse deloc şcoală, a învăţat să scrie şi să citească în armată, când a fost ordonanţa unui medic militar. L-a văzut maiorul că este isteţ şi l-a învăţat literele. Lustruia cizmele şi scria pe reţetă ce-i zicea maiorul. I-a prins bine în război, a avut o Biblie la el, tate era credincios, a crezut tot timpul că Biblia l-a ajutat să se întoarcă acasă, surzit de explozia unui obuz, pe jos din munţii Tatra, dar a ajuns înapoi, la nevastă şi copii.

***
În toate familiile există astfel de poveşti, şcolarii altor timpuri îşi povestesc experienţele şcolarilor actuali, iar eu nu am făcut excepţie. Le-am spus copiilor despre şcoala în costum de pionier. Clasele neîncălzite în care respirau 40 de copii, notiţele luate cu mânuşi în mâini, temele la lumina lămpii de gaz, nesfârşitele câmpuri de roşii pe care ne prindea prima fulguială. Normalul acelor vremuri comparativ cu normalul lor.

Apoi a venit pandemia şi şcoala a trecut on line. Ca să nu li se pară apocaliptic, să nu-i sperie şi să aibă o comparaţie cu alte vremuri, le-am povestit despre epidemiile de poliomielită din Statele Unite şi Canada, de pe vremea când tate al nostru învăţa literele în armată. Oamenii aveau cel mult radio şi telefon cu disc, nu existau televizoare şi nici computere, Internetul era în cărţile SF, asta dacă şi l-o fi imaginat cineva. Copiii au stat acasă pentru a fi în siguranţă, iar şcoala s-a făcut la distanţă: s-a pus la punct un sistem de trimitere a lecţiilor prin poştă, în ziare s-au publicat teme şi explicaţii, poliţia din unele oraşe a colaborat cu primăriile şi le-a dus şcolarilor de citit, acolo unde a fost posibil profesorii i-au sunat pe copii şi au ţinut ore la telefon. S-a mai întâmplat, le-am spus, omenirea a învins boala, copiii şi-au pus iarăşi ghiozdanele în spate şi au năvălit pe holurile şcolilor.

Cu toată experienţa anului şcolar trecut din care o parte s-a desfăşurat on line, nu am anticipat ce va urma în această toamnă, ba chiar la sfârşitul verii ne-am făcut un birou încăpător pentru computerul adulţilor. Am pus o uşă de la un şifonier dezafectat pe două capre metalice şi au avut loc toate perifericele, scanerul şi imprimanta, o tăviţă pentru documente, am cumpărat chiar o tablă mică cu două markere de culori diferite, pe care să scriem stadiile în care ne aflăm cu diverse proiecte, iar într-un colţ, culmea luxului, a încăput, ca decor, un telefon cu disc.

Şcoala s-a anunţat diferită chiar dinainte să înceapă, de la cumpărături. Cărţi, caiete, acuarele, dar şi camere web, microfoane, scaune comode pentru birouri. Biroul spaţios i-a fost cedat, cu tot cu computer, şcolăriţei, iar şcolarul a luat computerul pentru jocuri. Ambele au devenit computere pentru şcoala virtuală, în orice formă s-a desfăşurat până acum, galben-hibrid sau roşu-virtual.

Biroul adulţilor s-a transformat rapid din încăpător în aglomerat, ordinea s-a făcut vraişte. Pe scaner stă un turn din manuale. Lângă scaner, un pisoi de pluş cu lăbuţele în sus pare să se fi aruncat de pe vârful turnului din manuale şi s-a încâlcit în cele două perechi de căşti din care una nu merge, iar cealaltă bârâie supărător. Microfonul stă într-un echilibru instabil pe burta pisicului. În jurul tastaturii plutesc în dezordine mai multe creioane cu capetele roase, un stilou, câteva pixuri, un animăluţ-ascuţitoare care rânjeşte când îi bagi creionul în fund - cine l-o fi cumpărat? - o trusă de geometrie, câţiva sâmburi de jujube rămaşi de la micul dejun. Pe partea stângă este împărăţia caietelor, peste care tronează desenul unei frunze, realizat în pete de acuarelă, câţiva magneţi pentru experimentul de la fizică şi un flacon de dezinfectant. Cu markerul roşu s-a desenat pe tablă schema unui neuron, iar cu cel verde sunt scrise întrebările pentru teacher. Se foloseşte uzual overmorrow pentru the day after tomorrow şi ce cuvânt avem pentru the day before yesterday?

A urmat o perioadă de adaptare şi de o parte şi de cealaltă a monitorului, mai cu nervi, mai cu râsete, dar am deschis uşa larg, am invitat şcoala în casa noastră, am schimbat rutina dimineţilor şi, după decenii de la ultima oră de şcoală, am început să am iarăşi profesori preferaţi după cum îi aud ţinându-şi orele prin sistemul de sunet de pe holul unde sunt instalate computerele copiilor. Uitasem de tot de cum s-au schimbat Sărăcenii când popa Tanda a venit în sat şi clar nu mai ştiam diferenţa dintre o mediană şi o mediatoare.

Într-o zi chiar am dat greş rău de tot, am uitat să trezesc copilul la timp. A sărit din pat la opt fără cinci, s-a repezit la baie şi apoi a dat năvală pe scări, burzuluindu-se la mine:
- Îmi pun telefonul să sune data viitoare! Vrei să iau absenţă că nu intru la timp?
- Dar ai timp! Şi e o oră uşoară, ai muzică.
- Muzică! Tocmai, e muzică! E mai grav decât orice chimie, fizică sau matematică! Ne ascultă la cvarte, cvinte, sexte... Nu ne jucăm cum crezi tu, e greu.

De sus se aude deja vocea profesoarei. Îmi scufund mâinile în chiuveta plină de vase şi le aliniez pe uscător, grăbind către micul dejun. Nu de alta, dar la ora 9 intră şcolarul mic la ore şi problemele cu segmente nu se rezolvă pe burta goală. De sus pare că se aude un strigăt. Opresc apa, strigătul se repetă.
- Ai un pic de răbdare, vin acum!
- Maaama! Maaama!
- Am zis că vin, ce Beethoven s-a întâmplat? V-a luat foc portativul?

Mă şterg agale pe mâini şi urc scările fără să mă grăbesc. Dau nas în nas cu unul dintre dezastrele tehnice obişnuite:
- Nu a pornit camera! Ce mă fac?

Evaluez situaţia. Se face prezenţa, pătrăţica noastră e neagră tuci, dar mai este până la sfârşitul alfabetului. Dacă restartez computerul, e posibil să avem nevoie de nişte litere în plus după Z, computerul este vechi, porneşte pârâind şi pocnind ca maşina lui Fred Flinstone.

Profesoara îi ceartă melodios pe cei cu camerele închise şi o grămadă de chipuri se aprind pe ecran. N-am încotro, mă bag sub birou să scot mufa camerei. În faţa mea apare teribila şerpărie de cabluri, o junglă de liane în care mă încâlcesc foarte uşor. Trag de un fir care vine de sus şi şoptesc către picioarele scaunului:
- S-a mişcat camera?
- Nu! De ce şopteşti? Microfonul e închis.
- Acum se mişcă camera? trag repetat de alt fir
- Da! Trage mai încet că o dai jos de tot.

Găsesc mufa, o scot şi stau sub birou numărând până la zece. Este vraja mea universală pentru mufe, un număr rotund care le satisface, nemernicele de periferice ştiu dacă trişezi şi numeri până la şapte sau opt. Pipăi USB-ul şi bag mufa din prima încercare.
- Se vede acum? întreb ghemuită sub birou.

Bine că am improvizat biroul ăsta, sub celălalt nici măcar nu aveam loc, trebuia să stau pe burtă. Mă pufneşte râsul când îmi amintesc de o scenă veche care implica, la fel ca acum, doi oameni, unul răsucea antena de pe bloc, celălalt supraveghea din casă ecranul bombat al televizorului. Ţipau de la distanţă, nu şopteau ca noi. Merge, dar se dă peste cap! Lasă aşa, e bine! Uf, ai mişcat, la noi are purici, dar bulgarii se văd sticlă.

La noi nu merge nici măcar cu purici şi un copil care avea camera închisă a luat absenţă. Scot mufa din nou şi reiau numărătoarea.
Ce-i faci acum? Dacă nu porneşte deloc? apare sub birou chipul cu bucle al copilului.
- Am scos iar mufa, n-am ce altceva să fac. Număr. Patru. Fă-mi o poză, cinci, şi o trimiţi pe chat cu explicaţie, şase: "Ea e mama mea. Şapte. Stă sub birou, opt, când nu merge camera, nouă. Urăşte zecile de găurele din dosul computerului, zece, cablurile şi dimineţile fără cafea."
- Nu mai glumi, a ajuns deja la S.

Merge. Ies de sub birou deznodându-mi corpul pe verticala generoasă, dar cu grijă să nu intru în cadru. Pătrăţica noastră s-a aprins simultan cu strigatul numelui la catalog. Cobor cu genunchii pârâind şi pun muzică peste ora de muzică, un mod armonios de a trânti uşa în nasul şcolii on line.