Gheorghe, un brad

E om bun Gheorghe al meu. Muncitor, nu a dat banii pe băutură, nu a fumat, nu s-a ţinut de femei, atât că-i zgârcit. O bomboană nu ar da el unui copil. Zgârcit rău, să aibă buzunarele pline cu bomboane şi una n-ar da! Zi tu, când ţi-a dat bomboane sau bani să-ţi iei ceva? Ţi-a dat vreodată? Vezi?! Şi voi tot la el trageţi! Unu' nu s-ar uita la mine, toată copilărimea asta care a crescut pe uliţă cu plăcintele mele, cu dulceţurile mele, cu munculiţa mea, cu tot ce le-am dat din tot sufletul, vine acum la poartă şi de cine întreabă prima dată? De nen-su Gheorghe! Ce mai face nea Gheorghe? E bine nea Gheorghe? Şi voi la fel! Tataie, unde e tataie! Zică că se întunecă soarele dacă nu e tac-tu mare în curte, sunteţi în stare să vă răsuciţi pe călcâie şi să plecaţi. Parcă văd că mor eu şi voi nici nu mă bociţi. Dar ia să moară Gheorghe, eheee!

Gheorghe o privea cu zâmbet în ochi, zâmbetul îi netezea ridurile şi îl întinerea. Li se păreau amuzante şicanele astea de cuplu contopit într-o viaţă şi glumele despre moarte, cum stăteam toţi trei de vorbă la masa de sub cais. Pe atunci caisul era mic, iar moartea era departe. Dacă Gheorghe se ridica în picioare, era mai înalt decât caisul, pentru că Gheorghe era un brad. Iar brazii cresc şi cresc până ajung la cer, brazii nu mor. Dai mult într-un brad până îl dobori, rezistă la ger crâncen, la potop de omăt, nu cade, cum nu căzuse nici Gheorghe în iarna rusească, lângă Stalingrad.
- Dar tu ai ucis? În război ai luat viaţa altuia?
- N-am omorât pe nimeni, m-a ferit Dumnezeu de aşa păcat greu! Am avut şi noroc, ne-au adunat pe toţi şi pe mine m-a strigat la artilerie. Bietul văruţu', când l-a strigat la infanterie, a udat prohabul. Şi nu doar el, mai mulţi. Îi puneau cu moartea faţă în faţă, băieţi tineri, unii neînsuraţi, flăcăi.
- Şi ţie nu-ţi era frică?
- Frică? Ba da! Cum să nu-mi fie?! Dar mai mult decât pentru mine, mă temeam pentru nevasta şi copilul lăsaţi acasă.

Rar de tot îi smulgeam câteva propoziţii despre război, insistam cu naivitatea copilului pentru care războiul este o poveste, dar el tăcea, se uita într-o parte şi schimba vorba.
- Lasă caisele alea în pace, ce ţi-o plăcea să le mănânci crude? Şi aşa are puţine. E mic, lasă-l să crească!

Caisul a crescut, umbra lui maiestuoasă a înghiţit jumătate din curte. Gheorghe s-a topit un pic, apoi a început să se aducă de spate, dar era tot un brad. Iar brazii cresc şi cresc până se prăbuşesc. Aşa şi Gheorghe, s-a prăbuşit într-un scaun cu rotile abia când nu a mai avut la cine să se uite cu zâmbet în ochi.

Ultima dată când l-am văzut, mi-a spus că aşteaptă să se ducă după ea. L-am întrebat dacă îi este frică.
- Frică? Nu îmi mai este frică, pentru ce să-mi mai fie!?

Ani de zile m-am gândit de ce noi, toţi copiii, l-am iubit pe Gheorghe, deşi nu ne-a dat măcar o bomboană. Lasă că întotdeauna găsea timp să ne asculte şi ne vorbea ca unor oameni mari, poate nici pentru că ne repara bicicletele şi ne ajuta să ne facem carturi dintr-o scândură şi patru rulmenţi, dar cred că toţi l-am văzut ca pe un brad sau ca pe un copac înalt, înrădăcinat în plină câmpie. Un copac sobru la care nu te duci pentru flori sau fructe, nici pentru încântare, nici pentru mâncare. Te îndrepţi către el pentru coroana pe care ţi-o dă adăpost şi umbra pe care şi-o întinde să te odihneşti.