Ilustrată albă

Fiecare iarnă deschide o fereastră spre propria copilărie. Sufli cald peste steluţele îngheţate pe sticlă şi priveşti cu nostalgie la moş ajunurile cu colindători, dealul pe care mergeai la săniuş, burtosul om de zăpadă bătucit cu mănuşile ude, bătăile cu bulgări din curtea şcolii. Alb imaculat, chiote, râsete şi fericire. Prin fereastra mea se vede drumul spre şcoală, în prima dimineaţă cu zăpadă mare. Liniştea vătuită care se aşternea peste sat, trotuarul prefăcut în tunel, aerul rece prin care navigam ca o prinţesă a obrajilor roşii pe săniuţa trasă de tata. Strada era un clişeu dintr-o ilustrată, fumul ieşea pe hornurile caselor, oamenii se salutau zâmbitori, iar tata îmi striga să mă ţin bine şi-mi promitea că vom zbura. Chiar îl credeam şi mă agăţam încântată de marginile săniuţei, el o lua la fugă prin tunelul alb, făcea zig-zaguri şi giumbuşlucuri de părinte tânăr. În spate, în ghiozdanul meu din carton roşu, ţopăiau abecedarul şi cartea de matematică şi se auzeau zornăind biluţele colorate ale numărătorii din penar.

Plănuisem să mut la oraş această ilustrată de iarnă, să o recreez pentru copii şi un pic pentru mine. Hai, i-am zis copilului mic, mergem să o luăm pe sora ta de la şcoală cu sania. După ceva lupte cu încălţarea ghetuţelor şi nenumărate încercări de a-l face să-şi ţină mănuşile în mâini, coborâm în parcare. Curăţ un pic maşina de căciula de zăpadă, copilul mic mă ajută entuziasmat şi înghite cât mai multă îngheţată gratis, atunci când crede că nu îl văd. Descui portbagajul, trag să-l ridic. Nimic, a îngheţat. Trag din răsputeri în varianta cu mâinile goale şi cu mâinile în mănuşi. Avântul mi s-a dezumflat ca un balon spart, dau să încui portbagajul la loc, se pare că reuşisem să-l mişc un pic şi nu se mai închide. Asta e, mă gândesc, nu-mi iese nimic bine în iarna asta, ieri am intenţionat să-i tăvălesc într-un morman de zăpadă şi m-am aruncat eu întâi. Am stat acolo pe spate, aşteptând braţele mici în ajutor şi momentul să-i trag lângă mine. De nicăieri a apărut un cavaler care m-a ridicat pe sus ca pe o domniţă la ananghie, m-a pus cât ai clipi pe picioare şi a plecat spre vreun turnir medieval numai după ce l-am asigurat cu jumătate de voce înciudată că nu mi-am rupt nimic. Uite, acum nu mai apare nici un cavaler, portbagajul e ca pisica lui Schrödinger, în acelaşi timp închis şi deschis, iar planul meu are mare nevoie de săniuţa captivă. După vreun sfert de oră de transpirat pe lângă maşină, smulg victorioasă săniuţa, mă felicit în gând pentru perseverenţă, urc copilul mic pe sanie şi pornim.

Pe trotuar nu este loc, mergem pe strada îngustă, săniuţa alunecă hurducăit pe gheaţa gloduroasă, eu am mare grijă să mă întorc tot timpul şi să-i zâmbesc copilului, o mai iau la fugă, încerc să fac scheme distractive şi ne oprim des ca să facem loc maşinilor, timp în care îmi mai trag sufletul.

Curtea şcolii e răzuită până la beton, înot prin marea de părinţi cu săniuţa în braţe şi cu copilul mic atârnat de tălpigi. Copilul mare apare la poarta şcolii şi transpiraţia îmi îngheaţă pe spate. Drace, am uitat de ghiozdan! Ghiozdanul şcolăriţei noastre este al cincilea membru al familiei, ba nu, al şaselea, vine după motan, doar că este mult mai mare şi mai greu. I-am acordat câteva drepturi, i-am pus nume şi m-am gândit să solicit alocaţie pentru burta lui încăpătoare care înghite prea multe cărţi şi caiete auxiliare.

La întoarcere, am ales un drum mai ocolit, copiii se iau la harţă de cum se întâlnesc şi nu am chef să se arunce unul pe altul de pe sanie cât fac eu slalom printre maşini. Înhămată şi încărcată cu ghiozdanul, arăt ca un măgar echipat să traverseze Anzii Cordilieri, gâfâi şi mă întorc din când în când către micuţii mei pasageri mimând fericirea. Am respirat uşurată când am trântit săniuţa în portbagaj şi, agăţând ghiozdanul de mâner, am luat-o în sus, pe scări. La uşă, copilul mare m-a anunţat că şi-a schimbat planurile de carieră. Nu se mai face veterinară, se face inventatoare. S-a gândit deja la prima invenţie, un ghiozdan al viitorului, prevăzut cu roţi pentru a se deplasa singur. Va putea fi încălecat ca o maşinuţă, iar la fiecare roată va avea un fel de năsuc ca să evite ce vor lăsa pe trotuare căţeii din viitor. Îşi va porni un program de seară şi se va încărca singur cu toate cărţile şi caietele pe care le cere orarul, devenind singurul responsabil pentru caietul de teme uitat acasă.
- Să-i pun şi pentru zăpadă ceva, să poată fi folosit ca săniuţă? mă întreabă copilul mare.
- Da, da, săniuţă! aprobă fericit copilul mic.
- Sigur că da, un ghiozdan-săniuţă mi se pare cea mai bună idee! Cel puţin pe ziua de azi!
- Uite, ninge! mă trage de mână copilul mic şi ne lipim toţi trei de fereastra prin care se vede cum din cer cad fulg cu fulg zăpezile de altădată.

(ianuarie 2014)