Hotarul

Moş Ion Pleavă nici nu oprea carul în faţa porţii, încetinea cât să coboare baba lui din mers. Dura sărea de pe loitră şi fugea în faţa boilor să deschidă porţile de la drum, apoi pe celelalte, în timp ce moşul stătea ţanţoş pe ladă şi lovea uşurel cu biciul pe spinările late ca într-o mângâiere aspră. Când carul era încărcat cu fân sau cu coceni clădiţi în stive înalte şi Dura trebuia să coboare tocmai din vârf, îl oprea câteva secunde, dar şi atunci o beştelea că-i puturoasă şi stau boii după ea.

Liza ieşea la poartă şi privea fascinată copitele bolovănoase ale animalelor, boturile lor umede, nările largi în care pumnul ei de copil ar fi intrat cu totul, apoi fugea înapoi în curte, lipăind pe trotuar, până la fântână. Liza îşi amintea când se săpase fântâna, vară după vară vânele de apă secaseră în tot satul şi oamenii se văitau că li se usucă grădinile şi animalele vor muri de sete. Între vecini se căscase întâi un hău imens de care Liza nu avusese voie să se apropie, doar de câteva ori scăpase de ochii vigilenţi ai mamei şi se aplecase pe marginea gropii privind în adâncul sfredelit al pământului. Liza se întreba cât vor mai trebui să sape până găuresc de tot Pământul, mingiuca aceea albastră de la şcoală, şi când vor putea călători prin tunel către cealaltă ţară, pe care nu avea de unde să o ştie exact, dar bănuia că vor ieşi fix în China. Îşi imagina cum prin groapa aceea, oamenii vor perfora Pământul ca un viermişor care îşi face drum prin miezul dulce al unui măr, vor veni copiii chinezi, şi ea cu ceilalţi copii vor trece în China când vor avea nevoie de mai mulţi jucători la "Ţară, ţară, vrem ostaşi". Pe Liza o fascinau animalele uriaşe, se gândea cât de sus este cerul şi de pe ce ar trebui să sari ca să-i atingi primul voal albastru sau căuta punctul unde se sfârşeşte infinitul, dar revenea uşor pe pământ, nu s-a supărat deloc când tuburile de beton în care se jucaseră toată vara v-aţi ascunselea au fost coborâte în groapă, deasupra s-a pus un scripete cu lanţ şi drumul spre China a fost astupat cu un simplu capac din tablă. Acum petreceau ore întregi la noua fântână. Ea de o parte, Genu, nepotul lui moş Pleavă de cealaltă parte, ridicau capacul şi se aplecau peste ghizduri, creştet în creştet, până ce răcoarea ochiului de apă din adâncuri îi izbea peste obraji. Apoi strigau cât puteau şi se bucurau de ţipetele care se întorceau la ei, lansau ciutura grea să izbească apa cu un pleoscăit şi o ridicau doar ca să-şi măsoare forţele. La fântână se întâlneau şi mamele lor să mai schimbe câte o vorbă, baba Dura a lui moş Pleavă îi trecea pe deasupra ghizdurilor câte un pepene răcit în adâncuri, fântâna săpată pe hotar îi aducea într-un univers comun.

Liza sărea uşor gardul scund pe la fântână, grăbită să prindă momentul când boii sunt duşi la grajd. Rochiţele ei erau rupte pe poale, ciupite de scândurile nefinisate ale gardului şi sub piele îi intrau aşchii fine din lemn pe care mama i le scotea seara cu un ac de cusut trecut prin spirt, săpându-i uşurel in pielea transparentă, în timp ce ea se uita cu atenţie la vârfurile subţiri ale degetelor, fără să-i scape o lacrimă.

- Dă-te, Lizo, la o parte că te calcă boul de-ţi rupe picerili! îi striga baba Dura, iar Liza îşi muta milimetric picioarele, lăsând copitele bolovănoase ale boilor să treacă prea aproape, fascinată de masa de carne şi forţă infernală, de coarnele uriaşe în contrast cu ochii lor supuşi. Ce îi făcea să asculte de şuierături şi fluierături, de plesnetele din buze şi din bici ale moşului, când erau nişte uriaşi care i-ar fi strivit pe toţi într-o clipă?

Carul se oprea scârţâind din toate lemnele lui vechi, Moş Pleavă cobora fără grabă, îi dădea biciul lui Genu şi se apuca să dejuge boii, în timp ce baba căra căldări cu apă din care animalele beau pufnind bale care se scurgeau prelungi în praful bătăturii. Dura îşi dădea jos dirmeaua cât să-şi răsucească spre creştet coada albită şi se apuca să descarce carul. Alături rămânea, lat cât toată curtea, jugul din lemn brut devenit lucios de atâta lustruit pe pielea animalelor. Boii se duceau la odihnă, moşul bea un pahar de vin şi se întorcea mai târziu, când carul era aproape descărcat. Liza îl ocolea pe moş Pleavă când îl vedea cu mânecile cămăşii suflecate şi pantalonii de culoarea şoarecelui învârtindu-se prin curte. Nici ea nu ştia de ce, poate unde moşul răspândea un iz înţepător, mai puţin sâmbăta, zi de primeneală, când Dura îl chema să-l spele în albia de lemn, îi dădea să îmbrace izmene curate, iar el se aşeza pe trepte şi întindea labele picioarelor să i se taie unghiile gălbejite şi groase ca nişte copite.

După ce terminau de descărcat, pe jos rămânea un strat moale de paie, trifoi sau pănuşi de porumb care nu era strâns niciodată, veneau găinile să-l scurme sau îl călcau raţele cu labele lor palmate şi murdărite de bălăceala în apa stătută a lăcanului. Liza avea grijă să nu păşească pe acel covor permanent şi să nu ajungă în raza câinelui care se agitase în lanţ de cum o văzuse sărind gărduleţul de la fântână. Câinele nu-l iubea nici pe Genu, deşi era al lor, băiatul nu-l putea linişti când se repezea la Liza, fiara asculta doar de moş Ion şi se retrăgea cu urechile pe spate, dezvelindu-şi gingiile vinete, numai la ordinul lui.

Şi Genu sărea în sens invers gardul, avea mereu să-i arate ceva Lizei, un gândac cu înveliş strălucitor de chitină, un pui de vrabie căzut din cuib, pe care se străduiau amândoi să-l urce înapoi, ori ca acum, o chemase să vadă un câine prins de moş Pleavă în laţ. Câinele străin driguise şi încurcase straturile de zarzavat toată vara şi Liza l-a găsit legat de un par, la capul viei. Copiii s-au aşezat pe jos, la distanţă sigură, deşi câinele ciulise vesel urechile, dând din coadă la apropierea lor.
- Ce îi face? a întrebat Liza şi i-a aruncat câinelui biscuitul din care muşcase.
- Îl dezvaţă să nu mai intre în grădină, a răspuns Genu.
- Cum? Îl dresează?
- Cred că-l pedepseşte, a dat Genu din umeri şi Lizei i s-a părut corect, până la urmă şi ei erau pedepsiţi când greşeau sau nu erau ascultători, ba chiar luau bătaie pentru fapte grave, cum ar fi să plece singuri la gârlă sau să fumeze ascunşi în căpiţa de fân.

Au aşteptat îndelung acolo, pe o brazdă ofilită, până a apărut moş Pleavă cu mânecile suflecate, în pantalonii lui de culoarea şobolanului. A rupt un arac de la roşii şi, fără să-i bage în seamă, a izbit cu putere în câine. Animalul s-a rotit înnebunit sub loviturile care veneau una după alta şi s-a învârtit strâns în jurul parului încercând să scape. Copiii se ridicaseră în picioare şi se ţineau strâns de mâini, Genu ar fi sărit să dezlege câinele, dar ploaia de lovituri nu se oprea o secundă şi Liza îl strângea cu putere de degete. Peste grădină s-a lăsat o linişte brutală, câinele nu mai urla, se lungise încercând să dispară sub iarbă. Moş Pleavă i-a împins deoparte când s-au agăţat de arac şi atunci i-au văzut faţa rotunjită de plăcere, ochii lucitori şi firul de scuipat care i se scurgea pe bărbie. Liza a fugit când moş Pleavă a lăsat aracul şi a luat furca. A sărit pe la fântână pentru ultima dată. Rochiile ei nu au mai fost sfâşiate pe poale şi mama nu i-a mai scos aşchii subţiri de sub piele, boii au trecut anonimi, cu ochii lor umiliţi, printre cele două porţi şi gardul a devenit un hotar între lumi.