Fulgul

În bucătărie este cald de la aragazul pe care sfârâie la prăjit tăiţei de varză murată. Mama toacă pe masă o jumătate de varză gălbuie, întoarce căpăţâna de varză cu repeziciune şi feliază fideluţe pe care le împinge deoparte cu latul lamei, în timp ce zeama tulbure formează pârâiaşe pe muşamaua înflorată. Când pârâiaşele dau să curgă pe covor, se repede cu un mototol de cârpă udă şi le opreşte, ia varza tocată şi o aruncă în tigaie. De pe degetele ei lungi se scurg picături de zeamă şi ea rămâne câte o secundă cu mâinele în aer, de parcă ar dirija ceva şi a uitat ce urmează sau mâinile ar fi nişte păsări oprite puţin înainte să-şi ia zborul. Uneori îmi imaginez că mâinile mamei ar putea zbura graţios prin încăpere, lăsând în urmă miros de mâncare sau de parfum. S-ar lovi năucite de pereţi până ar găsi ieşirea, fereastra sau uşa pe care le lăsăm întredeschise când gătim, să iasă mirosul, dar le închidem când vorbim. Vorbele nu au voie să iasă, nu pot fi libere, le sechestrăm, ţinem închise cuvintele, cu vecinii schimbăm doar mirosurile, la fel cum împrumutăm între noi o ceaşcă de zahăr sau un pahar de ulei până la cotă. Ne este teamă că vorbele s-ar împrăştia întâi pe scară, ar năvăli pe stradă şi s-ar răspândi în tot cartierul.

Tiţa a lu' Guibică stă picior peste picior pe un scaun tras lângă fereastră, cât mai departe de aragaz ca să nu-i intre mirosul de varză în păr, iar fusta îi dezveleşte coapsele groase, traversate de vinişoare mov. Vorbeşte mult prietena mamei şi-mi place când vine la noi să stau în gura lor. E imprevizibilă, uneori râde tare şi apoi dă imediat în plâns. Ne e şi rudă, Guibică e văr cu mama, însă el vine rar pe la noi. E mai mult plecat cu curve, aşa spune Tiţa, "iar a plecat nenorocitul cu o curvă". Atunci ea vine la noi şi plânge, dar el se întoarce după câteva săptămâni şi Tiţa vine la noi şi râde. Îl iartă, ce să facă, îl iartă de fiecare dată, are şi ea doi copii, nu-i poate creşte fără tată, şi nici nu vrea să intre în gura lumii care ar vorbi-o tot pe ea de rău dacă l-ar lăsa, că n-a fost femeie de casă şi n-a ştiut să-şi ţină bărbatul. După un timp, Guibică îi caută nod în papură şi Tiţa începe să arate ca o vedetă de film din vechile reviste Cinema, cu ochelari mari de soare pe care îi poartă chiar dacă nu-i intră soarele-n ochi. După etapa cu ochelarii ştiu că urmează ca el să plece iarăşi de acasă, am învăţat deja tot ciclul: Tiţa plânge - Tiţa râde - Tiţa poartă ochelari de soare - Tiţa plânge.

Azi nu ştiu de ce a venit, nu râde, nu plânge şi nici nu poartă ochelari, mie îmi place că e aici şi ne aduce mereu câte ceva. Tiţa e pila noastră de la farmacie, mai avem o pilă la abator şi eu visez să facem rost de pile la cofetărie şi la librărie. E bună şi Tiţa de la farmacie, uneori scoate din sacoşă două pachete de vată pe care le pune pe masă cu invariabilele scuze:
- N-am putut mai mult, zău, de puteam nu-ţi aduceam eu?! Atâta mi-a dat voie doamna să iau. Nici la vânzare nu au pus decât o zi şi a fost omor ca la carne, şi-au sfâşiat hainele de pe ei.

Mai are prin buzunare vreo folie de cavit, un tub de vitamina C sau miere în nişte căpăcele mici sigilate cu folie. Le desfac şi înghit linguriţa de miere într-o secundă. Pastilele de vitamina C sunt acrişoare, le mănânc ca pe bomboane până fac răni pe limbă de la aciditatea lor.

Tiţa n-a adus vată de data asta, abia a mai apucat pentru ea. Mama o priveşte nemulţumită şi o ceartă fără să o creadă:
Nu te gândeşti, Tiţo, că acum le am şi pe fete? La astea ce le fac? şi arată spre mine, iar eu mă înroşesc şi privesc înciudată pulpele Tiţei, urmărind cum firului dus al ciorapilor i s-a barat drumul cu o picătură de ojă roşie.
- N-a adus, mă jur pe ce am mai sfânt, crede-mă, altfel nu-ţi dădeam eu şi ţie? Aşa mă ştii tu?!

Păstrează tonul de reproş în timp ce se apleacă şi scotoceşte în geantă după o cutiuţă colorată.
- Uite, na! Să nu zici că sunt a dracului! Ia, să staţi şi voi fără grijă.

Mama se şterge de zeamă de varză pe şorţul de bucătărie, cotrobăie în dulap şi scoate o ciocolată chinezească, i-o întinde şi se apucă să felieze salamul. Varză călită cu salam pentru masa de prânz. Îmi place varza, iar salamul este spornic, se poate mânca într-o mulţime de moduri, mai puţin crud că este foarte greţos. Salam prăjit cu sos de roşii. Salam prăjit cu sos şi ardei copţi. Salam prăjit cu mazăre. Chifteluţe din salam în care adaugă şi pâine dată prin maşina de tocat. Se poate chiar şi sarmăluţe din salam, deşi astea nu-mi plac.

Tiţa bagă ciocolata în geantă şi întreabă tare, să acopere sfârâiala tigăii şi muzica de la radio:
Vreun săpunel nu ai făcut şi tu rost?
- N-am, Tiţo, n-am, şi eu ţi-as da dacă aş avea! îi răspunde mama şi se întoarce spre tigaia în care aruncă feliile de salam.

Ştiu că mama a ascuns în şifonier câteva săpunuri, nu vrea să-i dea şi bine îi face, nici ea nu ne-a adus vată. Îi dă o sticluţă de acid acetic glacial. E bun acidul acetic, dintr-un dop peste care pui apă multă faci oţet pentru murături sau pentru salată. Nu se mai găseşte oţet. Nici chibrituri sau lame. Nici becuri, noi avem un vecin priceput care ştie cum să lipească la loc filamentul scuturat, dar dacă-i ars nu are ce să-i mai facă. În casă avem două becuri: unul în bucătărie şi unul în sufragerie. În dormitor bate lumina din sufragerie, iar în baie vine lumină de la bucătărie. Poate nici nu ne trebuie mai multe becuri, suntem oricum într-o epocă luminată de farul călăuzitor al poporului.

Acum nu-i nevoie de bec, lumina mohorâtă de decembrie intră fără convingere în bucătărie şi se stinge prin colţuri. Tiţa trânteşte fereastra întredeschisă, se trage lângă masă cu tot riscul de a-i intra mirosul de varză în cârlionţii făcuţi permanent şi dă mai tare la radio. "Miracol infinit", anunţă încântat crainicul, şlagăr al anului 1989, muzica Doru Căplescu. Vocea şoptită a Tiţei este acoperită de cascada gălăgioasă de sunete care se revarsă din difuzor. Când în jurul meu se şopteşte, am învăţat să mă prefac că nu aud, nu mă interesează sau nu înţeleg, sunt lucruri pe care copiii nu au voie să le înţeleagă. Şi la început nici n-am înţeles de ce a venit Tiţa la noi. Nu pentru ea, nici pentru micile trocuri, dar acum, când din şoaptele lor răzbat până la mine cuvinte despre ceva ce a început şi la noi din Timişoara, înţeleg. Înăuntru, şoaptele lor par înspăimântate, fără speranţă, afară coboară prin ziua posacă un singur fulg luminos. Nu este urmat de alţii, totuşi sunt convinsă că nu mi s-a părut şi le strig bucuroasă să vină şi ele să vadă cum ninge.