Sezoniera

Faţada blocului se cojea în soare, pete de vopsea decolorată alternau cu dâre lungi de funingine lăsate din iarnă, de burlanele scoase pe fereastre. Scara ne găzduia în umbra ei răcoroasă ca un uter muced şi familiar. Când căldura se mai domolea, începea să-şi nască unul după altul copiii. Şi erau mulţi. Coborau tropotind pe scări ca o turmă de iezi, sărind din două în două trepte, câte trei sau cât mai multe deodată. Cele mai multe trepte, aproape o jumătate de etaj le sărea Grasu' de la doi, asta dacă nu o punem la socoteală pe Marcela. Ea nu sărea, se prăvălea fără să-i pese că şi-ar putea rupe picioarele şi trupul ei îndesat provoca un mic cutremur la aterizare. Afară se strângeau bătrânele la umbră, iar mamele se întorceau grăbite de la fabrici, cărând sacoşe grele cu ceapă şi cartofi pentru tocană.

Ultima ieşea din scară Marcela, se aşeza pe marginea băncii într-un echilibru precar, pe o singură fesă, de parcă s-ar fi temut să nu ocupe prea mult loc. Aşa am cunoscut-o, veneam de la serbarea de sfârşit de an şcolar şi ea veghea acolo stingheră, atât de adusă de spate încât sânii prea mari pentru o copilă i se sprijineau de cureaua fustei din stambă încreţită. M-a privit saşie şi m-a întrebat fără nici o introducere:
- Ce e cu alea în capu' tău?
- Asta? Nimic. E o coroniţă.
- Văd! Arăţi a proastă.

A doua zi a venit lângă mine şi mi-a şoptit ca un secret între prietene vechi:
- Ai florile alea?
- Dacă le mai am? Da. De ce?
- Ce faci cu ele?

Am dat din umeri încercând să-mi amintesc ce s-o fi întâmplat cu coroniţele mele din anii trecuţi.
- Nimic, cred. Când se ofileşte, o aruncă mama.
- Dă-o mie, vrei? N-am ce să dau la schimb.

I-am adus coroniţa şi a pus-o în poală, fără să o mai bage în seamă. Abia când au apărut şi alţi copii, a început să pigulească florile şi să îndese petale şi boboci în buzunarele fustei. Toată vara a păstrat obiceiul de a aduna sau cere nimicuri pe care le dosea în buzunare, a stat mereu pe margine sau în urma noastră şi mai mult a zâmbit decât să vorbească în alcătuiri stângace, aproape neromâneşti.

Cum şi eu eram destul de nouă în cartier, am fost informată scurt că Marcela e sezonieră, o aduce mă-sa în vacanţa de vară de la casa de copii, iar în vacanţa de iarnă vine soră-sa. Apoi schimbă. Soră-sa ia sezonul de vară, iar Marcela pe cel de iarnă. Să nu stau lângă ea, că îmi dă păduchi şi să mă feresc când îi vin pandaliile, dă cu pumnul şi muşcă până la sânge. Dar Marcelei nu i-au venit pandaliile, ne privea de pe margine, zâmbea şi ne dădea mingea când o scăpam. Devenea brusc importantă doar când mergeau la vamă. Atunci se strângeau toţi cei rămaşi la blocuri şi se înjgheba o echipă puternică pe baza unor criterii simple: mai mulţi băieţi, mai puţine fete şi, neapărat, Marcela. Aventura se plănuia cu mare atenţie pe scară sau în spatele blocului, să nu ne audă nimeni. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării, se alegea traseul până în vamă, apoi începea înarmarea. Cine avea crăcan cu invizibile sau puşcă cu cornete, cine pleca cu un băţ rupt din gardurile demolaţilor. Se vorbea de fiecare dată de o sticlă de şampanie Zarea căreia să i se spargă fundul gros şi să fie transformată astfel într-o armă imbatabilă, dar ideea, oricât entuziasm ar fi trezit, nu era pusă în aplicare. Pietre se găseau destule pe marginea căii ferate, nu era nevoie să le care din cartier. Marcela pornea serioasă în urma lor, strângând din pumnii ei grei.

Traversau cartierul, tăind-o printre blocuri, până în faţă la Autoservire. Cum treceau de autoservire, gata, intrau pe teritoriul inamic. Ajungeau pe soare încă puternic la calea ferată şi mergeau de-a lungul, cu ochii în patru, să nu le ia urma ăia din cefeuriuri sau din şaizecivamă. Erau mai puternici, gaşcă mare cu mulţi băieţi, din care Marcela ar fi putut doborî câţiva, dar nu pe toţi. Se opreau la barieră şi aşteptau fluieratul acceleratului de Istanbul. Trecea la cinci jumate şi încetinea mult lângă vamă. Până atunci făceau cu mâna maşinilor cu număr străin. Picau câteva gume sau vreun pumn de bomboane aruncate de polonezi. Maşinile bulgăreşti erau mai multe, dar îi bănuiam pe bulgari că sunt zgârciţi sau la fel ca noi. Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să fugă în Bulgaria, convinşi cum eram că odată ce treci de vamă, ai ieşit din ţara românească, iar celelalte ţări erau prea departe, pe un tărâm unde plouă cu bomboane pe pavajul din ciocolată.

La fluieratul trenului, lăsau armele la picioare, aruncau pietrele şi se aliniau umăr lângă umăr. Îl întâmpinau cu urale şi mâini fluturate. Copiii români dădeau din mâini de parcă ar fi avut aripi. În schimbul acestei extraordinare ospitalităţi, turcii sau alte naţii care mergeau la Istanbul aruncau darnici cu bomboane. Cât timp vagoanele li se scurgeau lent prin faţa ochilor, într-o succesiune de ferestre cu perdeluţele gri trase de o parte şi de alta şi cu chipuri străine ieşite la aer, copiii nu se repezeau să culeagă bomboanele, rămâneau în picioare şi dădeau prietenoşi din mâini, strigând obscenităţi.

Alteori se întorceau prăfuiţi, cu buzunarele goale, înjurând străinii, găştile din cefeuri sau viaţa în general. De data asta, incursiunea fusese un succes colosal. Cineva aruncase o pungă întreagă de bomboane din care urma să primim toţi măcar câte una. Până la urmă şi noi participam cu sufletul, cu sfaturi şi ţineam aventura secretă. Toţi radiau, chiar şi Marcela, iar Grasu' plesnea de mândrie.
- Vezi, mi-a reproşat Oli, dacă tu nu vrei să mergi niciodată la vamă, să facem şi noi cu mâna la tren?! iar eu mi-am acceptat vina cu ochii pe Marcela care îşi deşerta buzunarele.

Apoi s-a dus să se aşeze în modul ei obişnuit, pe marginea băncii, dar s-a răsturnat alături cu o bufnitură. Stamba fluidă a fustei largi i s-a ridicat pe piept şi băieţii au hohotit încântaţi, uitând pe loc de bomboane. Marcela se zbătea să se ridice, arătând tuturor o detaliată anatomie feminină.

Dar nu a plecat, nu a fugit plângând în casă, şi nici nu i-au venit pandaliile. S-a aşezat şi a aşteptat să i se dea partea ei. Zece bomboane şi o gumă Cincin, îţi mai dau eu o gumă de la mine, Marcelo, dacă ne mai arăţi o dată pizda, i-a zis Grasu' şi toţi au râs până s-au înecat şi s-au bătut cu palmele pe genunchi.

Când soarele s-a prăbuşit după clădirea şcolii, am chemat-o pe Marcela, în spatele blocului.
- Ia de aici, aici e obligatoriu să porţi din ăştia! şi am desprins de pe sârmă o pereche de chiloţi care mi s-au părut mai noi.

Marcela i-a îndesat în buzunar şi mi-a zis cu vocea ei groasă:
- N-am ce să dau la schimb, am halit toate bonboanili!

Am ocolit blocul şi am intrat în burta întunecată şi fetidă a scării, dar n-am mai fugit cu inima bubuind, o simţeam pe Marcela păşind apăsat pe urmele mele.