Floarea de trifoi

Îmi cere o foaie şi un pix şi se caţără pe scaunul alăturat. Ţine pixul ca pe un pumnal şi sfâşie în hârtie linii curbate, care se întretaie haotic. E serios, cu limba între dinţi. Dacă foaia ar fi cât un teren de fotbal, ar putea să o acopere cu rapiditate, mi-l imaginez circulând mai mult de-a buşilea pe teren, cu energia unei sfere care include încă toate rotunjimile de copil mic.
- Ce ai desenat aici? E un căţel? O floare? îi pun întrebări ajutătoare, iar el dă din cap a da sau a nu, spune doar câteva cuvinte stâlcite, dar e maestru în a arăta cu degetul. La comunicare urgentă, din trei ţipete ascuţite ori înţelegi, ori te sui pe pereţi.
- Am chiat!
- Serios? Nici nu ştiam că ştii că scrii! Şi ce ai scris acolo?
- Bianca, io bibi mut tu!
- Ah, o iubeşti pe Bianca! Uite, mie mi se pare grozav cât de bine te descurci la grădiniţă. Mergi de două săptămâni şi deja scrii şi te-ai îndrăgostit.

Biancăi i-a scris câteva săptămâni, i-a dus daruri semnificative în lumea lor, frunze, pietricele şi câţiva biscuiţi, apoi iubirea s-a volatilizat dintr-o dată, aşa cum apăruse. Fără durere şi fără nici un pic de suferinţă. A rămas tot cu mine, ţinta mirărilor lui:

Mă mai iubeşti când eşti supărată pe mine?
Mă mai iubeşti când sunt supărat pe tine?

Când îl asigur că iubirea asta nu dispare niciodată, îmi surâde fericit:
Nu tiam! Uitai!

Tot eu sunt ţinta invectivelor, se repede peltic la mine:
Nu înţelegi?! Eşti sudă tu?

Iar dacă râd, se supără:
Cap de pijima ce eşti!

La supărări mari, fuge cu lumea-n cap. Lumea lui e mică, cât un măr. Câinele îl urmează, dând din coadă. Se întoarce vesel, cu o floare de trifoi roşu pe care mi-o întinde cu mândrie:
- Ţine fuia! E fuiată! şi mă priveşte grav ca un erou care a trecut prin mari pericole.
- Este cea mai frumoasă floare! Dar de unde ai furat-o?

Îmi pun floarea în păr şi îl iau în braţe. Îmi arată cu un semn larg câmpul din faţa casei. Câinele nostru aleargă prin trifoi mânat de cine ştie ce instinct trezit, până sperie un fazan care zboară ţipând. Caraghios, îl urmăreşte cu un aer dezamăgit şi se întoarce acasă dând din coadă.