- Tu trebuie să te faci arhitect.
Şi m-am făcut. Îi mulţumesc, pomenindu-l de fiecare dată când vine vorba despre asta în vreo conversaţie, căci nici nu ştiam ce este acela un arhitect...
Între timp, am ajuns şi profesor şi, de asemenea, îmi amintesc de mama (care mi-a fost învăţătoare la Dorobanţu, unde tata era directorul şcolii), de profesorii mei buni de la Tulcea,în gimnaziu (adică, inclusiv de domnul Pal) de la Spiru Haret şi de la arhitectură şi încerc - cu recunoştinţă - să întorc învăţătura primită, dăruind-o mai departe, augmentată.
Dar aceste rânduri sunt despre creaţia personală a lui Adrian Pal, artistul.
Totdeauna am admirat la domnia sa o formă de ultrarealism care, tocmai din pricina (sau mulţumită) acestui prefix, devine, la o privire mai atentă, o formă a supra-realismului, fiind, de fapt, un alter-realism extrem. Căci, dincolo de contururile extrem de precise ale vegetaţiei pe care ne-o prezintă, fiind chiar aceea cu care arhitecţii obişnuiesc să îşi camufleze greşelile (iederă, viţă, flori căţărătoare), dincolo de nervurile-i aproape sinaptice, ca de creier universal, sau ca de sistem circulator fractalic, adică auto-similar; dincolo de culorile vii şi cele de toamnă, când plantele acestea iau foc, mai înainte de a se stinge de tot; artistul remarcabil ne dezvăluie, ca Rousseau Vameşul (dar fără tigri şi deloc naiv), o poveste despre multitudine şi singurătate / singularitate, despre foliaj ca personaj colectiv, despre caracterul rizomatic al acestei forme de viaţă care ne împânzeşte clădirile şi, acum, privirile.
Lipsesc oamenii, figuraţi ca atare, din lucrările remarcabile ale domnului Pal. Dar subiectul cunoscător e acolo, el ne explică, dincolo de simetria în cascadă a reprezentărilor sale, o lecţie despre complexitatea lumii.
