*
A trecut o vară de la lansarea, în foyerul sălii Atelier a Teatrului Naţional, a cărţii Arhitectura care nu există - Imaginar, virtual, Utopie apărută la Editura Paideia, care, cu această ocazie, a prezentat publicului târgului de carte întreaga sa colecţie Spaţii Imaginate. Aşadar, subiecte incitante, stârnind fantezia, căci cine nu a visat la un loc ideal unde să trăiască? Cine nu şi-a dorit, în clipe de meditaţie, oraşul ordinii desăvârşite, al vieţii bune şi al prosperităţii? Oamenii şi-au dorit o societate perfectă în care să-şi făurească instituţiile, locuinţele şi tot ceea ce este loc "înzidit" în tot atâtea monumente de arhitectură. Din timpuri mitice, omenirea a tânjit după această ordine exterioară ca semn al ordinii interioare. Visarea s-a exprimat în mituri, scheme, descrieri utopice sau manifeste ocazionale, evenimente oficiale, solemne, în târguri şi expoziţii internaţionale etc.Mă aşteptam ca în contextul cultural de azi, care se declară cu orice ocazie pluridisciplinar, cartea să stârnească o discuţie serioasă. Dar, ca şi până acum, arhitectura şi filosofia ei nu apar în dezbaterea culturală. Ocolită cu grijă (de multe ori chiar de arhitecţii înşişi), arhitectura ca fenomen cultural nu îşi găseşte locul în revistele de cultură. Se discută mult acum despre postmodernism, bunăoară, dar referinţele exemplare din arta din care a pornit postmodernismul - arhitectura! - nu sunt analizate sau măcar menţionate. Locul arhitecturii apare însă clar în dezbaterea culturală, pentru că distanţa temporală o situează la locul ei în istoria culturii, unde, în anumite perioade şi zone, se situează ca principala artă (Egiptul antic, culturile precolumbiene, evul mediu european sau chiar renaşterea). Abia atunci discuţia reuşeşte să distingă între gestul elementar al construirii şi semnificaţia (încărcată cu sacralitate) a zidirii de spaţiu.
Colecţia Spaţii Imaginate a Editurii Paideia şi-a propus un program mai extins de cercetare şi meditaţie asupra relaţiei dintre filosofie şi arhitectură. Întrebările pot veni din diferite direcţii: cum a influenţat imaginarul arhitectura şi urbanismul, aproape la fel de mult ca şi edificarea propriu-zisă; cel mai la îndemână exemplu pentru prima jumătate a secolului XX îl reprezintă tezele teoretice ale lui Le Corbusier, planurile sale pentru Paris, Oraşul Radios şi, în general, schematizarea riguroasă a spaţiului urban şi rural. Acestea au influenţat mai mult arhitectura modernă decât clădirile lui realizate, care au fost în schimb nu o dată criticate: schema imaginară a fost mai persuasivă decât înfăptuirea.
Augustin Ioan, coordonatorul volumului (şi al întregii colecţii) adună împreună eseuri de autori contemporani români şi străini - istorici, arhitecţi, filosofi - care atacă din diverse unghiuri şi momente istorice valoarea spaţiului utopic, preconceput. O simplă parcurgere a sumarului cărţii denotă vastitatea subiectului, extinderea lui geografică şi istorică, de la miticul oraş african (Tombouctou - dublura imaginară de Simona Corlan-Ioan) la propunerile de înnoire prin simulare urbană ale firmei de software Maxis Inc. din Orinda, California (Sim City 2000 de Ron Kenley); de la transformările culturale ale oraşelor amerindiene pueblo (Şapte oraşe magice - Arhitectura pueblo în negocierile culturale de David Saile de la University of Cincinnati, Ohio) la o locală problemă identitară a României recente (Arhitectură şi identitate - o istorie a pavilioanelor României la expoziţiile universale de la Paris, 1867-1937 de Laurenţiu Vlad). Este interesat de urmărit "pattern"-ul recurent de gândire, fie că ideea urmărită este aceea de ordine, de solemnitate sau monumental, fie că este una a politicului - teze care exced invenţia în plan estetic pentru a-l cerceta pe cel social.
Chiar dacă acest volum nu a stârnit un interes imediat, faptul de a-l avea alături de alte volume de teoria arhitecturii este important. Pentru autori este un prilej de aprofundare a subiectelor; pentru omul de cultură, cel cu adevărat interesat de globalitatea culturii, este o incursiune într-un domeniu mai puţin umblat; pentru biblioteci şi internet este un document ce va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la cercetători.
Un text sintetizator al acestor teze recurente este chiar eseul cu care începe cartea (Repede ochire asupra culturii urbane ideale de Augustin Ioan), în care autorul identifică şi sistematizează demersul imaginar, virtual şi utopic al unor arhitecturi localizate istoric şi geografic, al căror contemporani unii dintre noi am fost şi ale căror semnificaţii nu le-am perceput în totalitate la timpul lor. Ultima sa apariţie editorială vădeşte fără tăgadă o argumentaţie strânsă, o analiză directă, cu aplomb în atacarea subiectului, cu un instrumentar mai ascuţit. Cu această carte, Augustin Ioan îşi măreşte biblioteca de cercetare proprie şi jalonează în continuare un drum al criticii de arhitectură pe care l-a început acum nouă ani, când ieşea de pe băncile Institutului de Arhitectură; el s-a dedicat acestui domeniu în chip sistematic, cu fervoare şi nelinişte fecundă.
(Ion Mircea Enescu)