Doamna Mariana Celac

Am cunoscut-o pe doamna Mariana Celac în atmosfera de după 1989 a revistei Arhitectura, de care răspundea, printre alte atribuţii, în noua conformare a Uniunii Arhitecţilor, conduse de Alexandru Beldiman. Avea deja o aură despre care nu se discuta deschis, dar care o preceda în apariţiile publice: se număra printre fondatorii GDS, avusese o cunoscută activitate dizidentă, iar despre Mihai Botez ştiam deja de la Tulcea, unde fusese exilat ca director al Centrului de Calcul. În discuţiile la care eram prezent, strălucea prin dezinvoltură, prin prestanţa şi actualitatea ideilor, în netă diferenţă faţă de atmosfera stătută, de până atunci: am ascultat-o argumentând şi în ceea ce priveşte restaurarea BCU, a Palatului Telefoanelor, apoi a primelor clădiri ce aveau a se ridica, printre care extinderea de la Muzeul Satului, cu proiectul Patriciu/Simiraş. Peste tot a fost articulată, convingătoare, extrem de pasionată/pasională în formularea discursului. De fapt, întotdeauna a fost aşa, de atunci înainte, susţinând cauze întru justeţea cărora se investea.

Şi dânsa, dar şi domnul Beldiman m-au recomandat pentru bursa Fulbright, astfel că am plecat în SUA în 1993, la întoarcerea după anul la Oxford. La revenirea mea în ţară, după episodul Oxford/Fulbright, în vara lui 1994, doamna Celac preluase, firesc, revista şi, în ciuda dificultăţilor financiare ale UAR, am reuşi să scoatem - dânsa un număr remarcabil despre film şi unul despre concursul, pe nedrept uitat acum, pentru Piaţa Palatului/Revoluţiei, din 1997, iar eu - unul despre biserici noi. De altfel, imediat după întoarcere, m-a ajutat din nou, recomandându-mă la Colegiul Noua Europă, al dlui Andrei Pleşu, unde am fost asociat vreme de patru ani. Era o atmosferă intelectuală comună, în care toate păreau conectate, puteam merge de la o conferinţă la alta şi, printre nuanţe, să recunosc un trunchi de gândire comun, centrat pe valori împărtăşite, al intelectualilor vremii. Acum acest lucru nu mai e cu putinţă. Şi în activităţile fundaţiei Habitat şi Artă în România, conduse de Alexandru Nancu, ne-am regăsit, doamna Celac participând la două ediţii succesive ale taberelor de la Jurilofca. Recent, am regăsit catalogul unei expoziţii memoriale a lui Sandu Nancu de la Mogoşoaia, pentru care Doamna Celac a scris un text elegant, discret şi trist.

Doamna Celac era extrem de bine conectată social, cunoştea ,parcă, pe toată lumea care conta şi, la rândul său, conta în toate mediile interesante din România. Dincolo de temele proprii, în arhitectură şi urbanism, federa împrejurul său spirite afine. Am invitat-o în Club A la câteva întâlniri cu studenţii, la finele anilor nouăzeci, unde au venit, pentru că era prezentă doamna Celac şi pusese o vorbă bună, Sorin Antohi şi Horia Bernea, de pildă. La fel, în 1995, mulţumită dumneaei a fost posibilă organizarea la Bucureşti a simpozionului Beyond the Wall, împreună cu Neil Leach, când au fost Fredric Jameson, Greg Lynn şi alte câteva vedete ale arhitecturii momentului. Întâlnirile au fost la WTC, la Piaţa Presei, dar, în afară de dl. Adrian Guţă, care şi-a amintit de acest moment recent, în Observatorul Cultural, mă întreb câţi dintre cei prezenţi au înţeles, pe atunci, ceva şi câtora le-a rămas în memorie momentul acela, sau celălalt, al concursului Bucureşti 2000, unde, de asemenea, doamna Celac a fost esenţială, fără a fi personaj pe scenă.

Apoi sunt cărţile: un dicţionar al arhitecturii moderne din Bucureşti, făcut cu Marius Marcu Lăpădat şi Tavi Carabela, în două ediţii remarcabile şi, către sfârşit, după ce o curtam deja de destul de mult timp spre a primi cartea în colecţia de la Paideia, Spaţii Imaginate, Viaţa şi Opera lui B. Ioanide, o carte atipică, minunată, un eseu despre personalitatea arhitectului interbelic generic, cu referinţe culturale mult dincolo de muchiile profesiei sau ale istoriei acesteia, o carte care, în absenţa unei difuzări pe măsură şi a unui public care să o înţeleagă, a trecut ca şi neobservată, în ciuda frumoaselor ilustraţii fotografice ale lui Ioji Karoly. Dar despre carte am scris la vremea cuvenită şi nu mai repet. Eu însumi am primit un exemplar cu dedicaţie mergând acasă, pe Dacia, la Doamna Celac. Ultima dată am văzut-o la o prezentare de carte 2,14 tipuri de şcoli de arhitectură, făcută de mai tinerii mei colegi în Palatul Universul, undeva la demisol, unde semnele bolii se făceau simţite. Ne-am firitisit, de bună seamă, dar am plecat de acolo îngrijorat şi, peste ceva vreme, confirmat în îngrijorare...

A fost un înlesnitor, un facilitator, un lobby-ist. Făcea posibile lucrurile, le îngăduia să se petreacă la un nivel logistic şi intelectual ridicat, fără ca mulţi să ştie că mulţumită dumneaei se vor fi întâmplat aşa, mai degrabă decât deloc, sau nevolnic. A fost geniul bun al Uniunii Arhitecţilor, cel puţin în primul deceniu de după 1990. Era dovada vie că arhitecţii şi urbaniştii pot fi (şi) intelectuali de prestigiu, oameni de opinie şi de atitudine, spirite ale rectitudinii morale, fără a fi, prin asta, plictisitori sau plini de sine. Am fost de la bun început şi rămân un admirator al Doamnei Celac, recunoscător pentru grija cu care mi-a dat bobârnace folositoare în anumite momente cheie ale propriului destin, până la a mă pune pe un traiect personal mulţumitor. Cred că nu au mai rămas multe personaje atât de radical moderne precum erau Doamna Celac şi Ciuli Enescu, atunci, pe când şedinţele de consiliu erau, în bună măsură, colocvii despre arhitectura contemporană din lume şi de la noi.