The Body of Architecture Revisited

La sfârşitul săptămânii trecute, pe 5 martie 2021, aşadar chiar de ziua mea, am făcut o prezentare a relaţiei dintre corp(oralitate) şi arhitectură (ordine clasice, edificii, îndeosebi cele sacre, oraşe). În cadrul colocviului internaţional organizat de către colegii de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, Departamentul de istorie antică, cărora le mulţumesc că m-au îngăduit şi pe mine la o atât de ofertantă temă de împreună-gândire.

Evident, limbajul acestei relaţii este geometria, dar una din care corpul însuşi dispare, prin simplificare (în sens matematic) în rapoarte şi proporţii, rămânând numerele pure, formele geometrice plane şi în spaţiu ideale (cele din dialogul platonic Timaios), sau cele din geometriile non-standard /non-euclidiene contemporane.

Am început, evident, cu Vitruviu, întâi arătând desenul omului vitruvian, apoi povestind legendele apariţiei ordinelor doric (masculin), ionic (feminine, cu volute amintind de părul frumoaselor din Ionia, sau, poate, de ritualuri dionisiace (cu sacrificii de ţapi, de unde etimologia tragediei); şi, în fine, corintic (unde acantul ar fi crescut împrejurul coşului cu jucării aşezate de doică pe mormântul unei copile a locului, iar un arhitect, văzând instalaţia, cum i-am spune astăzi, s-a oprit şi, desenând-o, i-a extras simetriile, cum poetic traduc operaţiunea G.M. Cantacuzino şi Grigore Ionescu, cei doi excepţionali arhitecţi şi istorici ai arhitecturii. O paranteză: ne trebuie o ediţie filologic corectă a lui Vitruviu, dar cine să se înhame la o asemenea, laborioasă, operaţiune? Şi, mai amar: qui prodest, devreme ce nu se predau tratatele fondatoare?...

În ceea ce priveşte edificiile, după deşirarea modernistă, a cărei apoteoză o reprezintă conceptul de Bigness şi ale sale cinci teoreme, propuse de Rem Koolhas, postmodernismul istoricizant a readus analogia corporală în actualitate, cel puţin în Portland Public Building, a lui Michael Graves (azi, dispărută), care are o bază, un corp şi un mod de încheiere bine precizat. Nu poate fi continuat, cel puţin ca potenţial neexplorat, ca la Lloyd Building din City-ul londonez sau ca la unele proiecte ale lui Kisho Kurokawa; este gata din start.

Analogiile formale, mediate de simbolica crucii şi a corpului ucis pe ea, sunt, însă, prezente în arhitectura creştină de cult, unde basilica iniţială devine, în timp, cruciformă prin transept sau exedra, şi, apoi, prin fleşă / turlă / cupolă, la intersecţia braţelor crucii, o cruce tridimensională, căci estul e prezent în biserica răsăriteană şi cartografic, dar şi ca axă calitativă a spaţiului, verticala la capătul căreia se află icoana Pantokrator. Or, aici am prezentat cazul bisericii din Stratford-upon-Avon, unde e îngropat W. Shakespeare, care are naosul deviat ca axă faţă de exonartex, iar pliantul bisericii prezintă asta ca fiind intenţia meşterilor masoni operative ai vremii de a-l figura chiar pe Iisus răstignit (şi mort) pe cruce. Nu comentez aici dacă este adevărat sau nu, dar mi s-a părut un exemplu lămuritor.

Am adăugat analogia, destul de exagerată făcută de o celebră feminist americană, între intrarea în bisericile romanice şi gotice, cu portalurile lor cu multe arce în plin cintru sau ogivale, pe de o parte, şi genitaliile feminine, pe de altă parte...

În fine, oraşele: am început tot cu Vitruvius, cel care ne prezintă legenda lui Dinocrates, care face ce face şi ajunge la Alexandru Macedon spre a-i prezenta idea sa: să sculpteze muntele de la capătul peninsulei Athos în chiar forma lui Alexandru însuşi, care să strângă într-o mână apele muntelui şi să ţină, în cealaltă, un oraş. Nebunească, ideea nu i-a surâs fondatorului de Alixăndrii răspândite pe tot teritoriul cucerit, dar a rămas consemnat în arhitectură ca o primă relaţie între arhitect şi o putere capabilă de a-I pune în practică ideile cele mai zăltate, relaţie îndelung şi bogat ilustrată în secolul al XX-lea (Piacentini şi Mussolini, Speer şi Hitler, B. Iofan şi Stalin, A. Petrescu şi Ceauşescu). Altfel, celelalte exemple alese au fost Brasilia lui Lucio Costa şi Oscar Niemeyer, cea în formă de pasăre şi Chandigarh-ul lui Le Corbusier, unde analogia cu un corp animal a presupus şi exilarea capului oraşului, adică edificiile pe care le cunoaştem şi admirăm, în exteriorul corpului, adică al oraşului însuşi. Or, dacă formal analogia e corectă, oraşele cu centru afară nu funcţionează tocmai bine; dimpotrivă, centrul oraşelor e în buricul, omphalos-ul lor, care e o piaţă pe conturul căreia sunt distribuite edificii reprezentative.

La sfârşit, concluzia pare să fi fost că are loc o dezmembrare a arhitecturii contemporane, o deşirare a corpului arhitecturii, o îndepărtare de relaţia cu corpul uman (celebrul Modulor al lui Le Corbusier, care ar trebui să controleze compoziţia şi echilibrul părţilor între ele, pe de o parte, dar şi echilibrul dintre părţi şi întreg). Există nenumărate explicaţii ale acestui proces, dar nu era timp pentru toate în 15 minute de prezentare.