Sheila Fitzpatrick
În echipa lui Stalin. Anii periculoşi din politica sovietică
Editura Meteor Press, 2020

traducere din engleză


***
Intro

Cunoscuta scriitoare şi cercetătoare australiană ne propune o nouă carte cu conţinut istoric amplu şi temeinic documentat, dar elaborată ca o relatare captivantă, accesibilă unui public larg, interesat de cunoaşterea adevărului ascuns zeci de ani în arhivele sovietice. Sheila Fitzpatrick s-a specializat în istoria modernă a Rusiei pe care a avut posibilitatea să o cunoască nu numai din documente, ci şi direct, din perioada Războiului Rece când a petrecut mai mulţi ani în Uniunea Sovietică.

Subintitulată Anii periculoşi din politica sovietică, cartea ne relatează istoria echipei lui Stalin, unul dintre cei mai longevivi şefi de stat din secolul al XX-lea, aflat în fruntea celui mai mare imperiu totalitar din lume, echipă uimitoare şi ea prin aceeaşi longevitate, căci unii dintre membrii ei ‒ Molotov, Mikoian, Voroşilov, Kaganovici, marii supravieţuitori ‒ au rămas alături de conducător în toţi cei 25 de ani cât s-a aflat la cârma Uniunii Sovietice şi au trecut împreună prin momente de oroare din istoria ţării. Viaţa lor politică s-a împletit strâns cu cea socială, familiile se cunoşteau, locuiau uneori în acelaşi apartament sau îşi făceau vizite la vile, dar nu neapărat din prietenie, ci din dorinţa şi nevoia de a fi la curent cu toate detaliile din viaţa rivalilor.

Autoarea afirmă direct sau indirect că proiectele inumane precum colectivizarea forţată, marile epurări, campania de antisemitism din 1953 exemplificată prin aşa-zisul complot al medicilor au pornit din iniţiativa lui Stalin şi încearcă să vadă care a fost aici rolul echipei, adică al Biroului Politic, căruia i se cerea întotdeauna să voteze propunerile conducătorului. Este greu de găsit în istoria omenirii un alt grup de consilieri care să fi rămas în preajma conducătorului statului atât de mult timp şi atunci se pune întrebarea ce anume i-a ţinut laolaltă: loialitatea sau spaima pentru propria viaţă şi viaţa celor dragi, căci aceştia au fost adesea supuşi unor persecuţii cumplite, fără ca cei care chipurile deţineau puterea în cadrul conducerii colective să poată interveni. Constatând şi exemplificând cu documente şi fapte istorice dorinţa membrilor echipei ‒ sau a bandei cum este numită de alţi cercetători ‒ de a rămâne în preajma lui Stalin, unde se credea că au putere, fără a avea în realitate altă putere decât să i se supună, să-l aprobe şi să accepte să se îmbete alături de el în fiecare noapte, distrugându-şi sănătatea ‒ autoarea este de părere că putem vedea aici o monstruoasă putere difuză, exercitată de persoane invizibile împotriva tuturor, gata să distrugă tot, dar să se şi autodistrugă. Stalin vorbeşte mereu despre acei "ei", care întocmesc dosare despre fiecare membru al nomenclaturii, nu cu un scop anume, ci pentru a putea recurge la el când va fi cazul. Stalin ridică "neputincios" din umeri, spunând că "şi despre el însuşi au un ditamai dosarul".

Ţinut sub control prin frică, grupul celor din vârf şi membrii familiilor lor puteau fi arestaţi sau executaţi în orice moment, fără niciun alt motiv decât capriciul conducătorului. Şi cu toate acestea, afirmă autoarea ‒ şi aceasta este una dintre principalele contribuţii ale studiului ei prin care se deosebeşte de alte lucrări similare ‒ au constituit o adevărată echipă, de care Stalin avea nevoie, căci reprezenta instrumentul prin care îşi exercita conducerea. Mai mult chiar, avea încredere în oamenii lui şi (după ce îi "prelucrase" bine, am adăuga noi) le lăsa ţara pe mână în timpul unor vacanţe lungi care durau luni de zile, ceea ce face din ei o adevărată echipă, dar, aşa cum afirmă autoarea, o echipă în care viaţa era periculoasă, căci numai puţini au supravieţuit de la început până la sfârşit.

Fragment
Constituirea echipei

La început a fost echipa lui Lenin. Vladimir Ilici Lenin era căpitanul, aşa cum fusese întotdeauna, încă din zilele sciziunii revoluţionarilor marxişti ruşi în bolşevici şi menşevici, în 1903. Grupul lui Lenin s-a numit bolşeviki, sau grupul majoritar, lăsând eticheta de minoritari (menşeviki) opoziţiei. Dar, de fapt, fusese invers: bolşevicii erau minoritari şi Lenin ‒ cel mai intransigent şi cel mai puţin conciliant dintre liderii de partid ‒ cel care provocase sciziunea. Nu era loc pentru a discuta cine trebuie să fie căpitanul bolşevicilor. Dacă nu doreai să joci cum cântă Lenin, trebuia să te duci în altă parte. Lenin şi mulţi alţi revoluţionari au trăit în emigraţie în Europa, în anii premergători Primului Război Mondial, scăpând atenţiei poliţiei secrete ţariste; iar echipa lui includea tovarăşi emigranţi, precum Grigori Zinoviev şi tânărul Nikolai Buharin, suficient de îndrăzneţi pentru a discuta în contradictoriu cu Lenin despre teoria imperialismului şi a capitalismului de stat. Dar partidul lui avea sprijinitori şi în ilegalitatea revoluţionară rusă, aşa-numiţii oameni din comitet, veterani din închisori şi din exil, precum gruzinul Iosif Stalin şi rusul Veaceslav Molotov.

Vechii activişti din ilegalitate formau un grup mai rudimentar decât emigranţii, mai puţin şcoliţi şi cu câteva trepte mai jos pe scara socială. Mulţi dintre ei, precum rusul Mihail Kalinin şi letonul Jan Rudzutak, erau muncitori, aşa cum îi şedea bine unui partid autointitulat "proletar". Rusia era un imperiu multinaţional, iar mişcarea revoluţionară rusă, inclusiv Partidul Bolşevic, aveau mulţi non-ruşi în rândurile lor, ceea ce reflecta resentimentul minorităţilor naţionale împotriva politicilor de rusificare ale vechiului regim. Evreii ‒ Zinoviev, Kamenev şi viitorul aderent al lui Stalin, Lazar Kaganovici ‒ reprezentau unul dintre contingentele cele mai mari, cu grupuri consistente în Caucaz, în special gruzini şi armeni, şi în zona Baltică, în special letoni, dar şi ucraineni şi polonezi. Comitetul Central Bolşevic, ales în august, se compunea din opt ruşi, şase evrei, doi ucraineni, un polonez, un gruzin şi un armean.

După Revoluţia din Februarie, puterea a fost preluată de un guvern provizoriu liberal, dar poziţia lui era precară. Tulburările populare au crescut, ca urmare a faptului că guvernul nu a fost în stare să scoată ţara din Primul Război Mondial, în ciuda înfrângerilor, a numărului mare de morţi şi răniţi şi a dezertărilor în masă de pe front, înregistrate în timpul verii. Stimulaţi de nerăbdarea soldaţilor, marinarilor şi muncitorilor radicalizaţi, bolşevicii au pus mâna pe putere în Petrograd, în luna octombrie.

Principalul organizator al loviturii de stat era un fost emigrant menşevic, Lev Troţki, care s-a alăturat vechilor lui opozanţi, bolşevicii, când şi-a dat seama că Lenin era omul care vorbea serios despre preluarea puterii. Dar, fireşte, Lenin a fost cel care a condus noul guvern. Acesta era aproape în întregime bolşevic, în conformitate cu ideea înrădăcinată a lui Lenin de a colabora cu revoluţionari din afara partidului său. Dar nici guvernarea unui singur partid nu era imună la dezacordurile interne.

În timpul Războiului Civil, care a făcut ravagii între 1918-1921, în partid s-au format diferite facţiuni, dintre care una în jurul lui Troţki, dar Lenin era hotărât să le strivească. Modul în care a făcut acest lucru a fost o experienţă plină de învăţăminte pentru Stalin şi pentru o parte din cei care au alcătuit în final echipa lui. Ceea ce dorea Lenin, şi a şi realizat în 1921, era interzicerea facţiunilor în interiorul Partidului Bolşevic. Şi a realizat acest lucru creându-şi o facţiune proprie, mult mai bine organizată decât cele ale oponenţilor săi, în mod deosebit Troţki, care era mai interesat de problema politică a momentului (munca forţată în urma Războiului Civil, împotriva căreia sindicatele erau ferm împotrivă), decât de formarea unei facţiuni. Facţiunea lui Lenin era completată de înţelegeri conspiraţioniste, şedinţe secrete şi liste ale candidaţilor opoziţiei care trebuiau învinşi la vot în alegerile delegaţilor provinciali la viitorul congres naţional al partidului. Lenin a sugerat chiar să fie chemat din ilegalitate un vechi tovarăş de-al său, care avea o maşină manuală de tipărit broşurile, ilegală. Ca veteran conspirator, Lenin era foarte încântat de întregul proces şi îl tachina pe Stalin, mâna lui dreaptă în chestiunile organizatorice ale partidului, pentru remuşcările pe care le avea acesta de a se angaja atât de ostentativ în lupta dintre facţiuni şi a adopta o interzicere a acestora. Molotov, viitorul număr doi din echipa lui Stalin, era mândru să "facă parte din complotul lui Lenin împotriva lui Troţki, în 1921". În provincie, doi tineri viitori membri le-au atras atenţia lui Lenin şi Stalin prin serviciile lor devotate: armeanul Anastas Mikoian, în vârstă de 22 de ani, şi Lazar Kaganovici, un evreu în vârstă de 27 de ani din Pale, care fuseseră organizatorii victoriei în luptele locale dure dintre facţiuni în oraşul de pe Volga, Nijni Novgorod, şi în Turkestan. Sergo Ordjonikidze, un gruzin care se cunoştea cu Lenin încă din 1911, era alt adept care luptase pentru facţiunea lui Lenin împotriva opoziţiei puternice din Caucaz.

Inteligentul şi arogantul Troţki era al doilea om din ţară în acel moment, datorită realizărilor din timpul Războiului Civil şi datorită faptului că era creatorul Armatei Roşii. În vârstă de 42 de ani în 1921, aşadar aproape de aceeaşi vârstă cu Stalin şi cu nouă ani mai tânăr decât Lenin, Troţki era membru al Biroului Politic, organul de decizie suprem al partidului, împreună cu Lenin, Zinoviev, Kamenev, Stalin şi un trio de supleanţi (membri fără drept de vot): Molotov, Buharin şi Kalinin. Aşa cum a relatat mai târziu Troţki, el şi Lenin rămăseseră apropiaţi, în pofida conflictelor din 1920-1921. Troţki nu fusese numai un oponent viguros în polemicele antebelice despre teoria marxistă, dar era şi carismaticul erou al Revoluţiei din 1905, al Revoluţiei din Octombrie 1917 şi al Războiului Civil victorios. Cu alte cuvinte, reprezenta o concurenţă serioasă pentru Lenin, indiferent dacă avea sau nu intenţia de a-i contesta rolul de conducător. Pentru tinerii bolşevici, în special pentru cei care serviseră în Armata Roşie în timpul Războiului Civil, Troţki era un fel de figură de cult. Dar cei care fuseseră în Partidul Bolşevic înainte de 1917 ‒ "vechii bolşevici", cum erau numiţi ‒ aveau tendinţa să-l privească cu suspiciune ca pe un aderent de ultimă oră.

Prin comparaţie cu el, Stalin era un personaj din umbră. Fiul unui cizmar din provinciile gruzine, cu studii la seminar neterminate, acesta era unul dintre "oamenii de comitet" din ilegalitate, pentru care conspiraţia, închisoarea şi exilul fuseseră experienţe formative. Legătura lui cu Lenin data de dinainte de revoluţie ‒ îl vizitase în 1912, în Polonia, şi îşi câştigase porecla de "gruzinul minunat" ‒, dar conlucraseră strâns numai după întoarcerea lui Lenin, din aprilie 1917. Iniţial uluit, la fel ca alţi bolşevici din Rusia, de intransigenţa lui Lenin şi respingerea colaborării cu alte partide revoluţionare, s-a conformat curând liniei lui Lenin şi l-a sprijinit pe acesta în controversata chestiune a preluării puterii (la care se opuneau Zinoviev şi Kamenev). În timpul serviciului militar de la Ţariţîn (ulterior Stalingrad) în timpul Războiului Civil, el şi prietenul lui, Klim Voroşilov, au avut conflicte atât de serioase cu Troţki, comandantul Armatei Roşii, încât a fost nevoie de medierea lui Lenin. Oarecum un singuratic, legăturile sociale ale lui Stalin în mişcarea bolşevică s-au îmbunătăţit prin cea de-a doua căsătorie, din timpul Războiului Civil, cu Nadia Alliluieva, tânăra fiică a unui cunoscut revoluţionar din Caucaz.

Era omul din spatele scenei, rareori îşi exprima în aceşti ani o părere în Biroul Politic. Strălucea însă în chestiunile organizatorice şi în cele de gestionare a personalului, ţinea evidenţe pe care trebuiau să se sprijine filialele locale ale partidului şi pe baza cărora putea fi sigur că delegaţii vor vota pentru facţiunea lui Lenin, la congresele anuale ale partidului. Nu era un vorbitor bun în public şi nici participant remarcat la dezbaterile teoretice ale partidului, astfel că nu prea părea un concurent la începutul anilor '20, evaluările din această perioadă fiind aproape toate negative. "Mediocritate", "non-entitate" şi "politician de provincie" acestea erau caracterizările condescendente din partea lui Troţki şi a altor intelectuali ai partidului. Pentru Nikolai Suhanov, un intelectual revoluţionar care îi cunoştea pe toţi cei din Partidul Bolşevic, deşi el personal nu era membru al acestuia, Stalin lăsase doar o "impresie gri, ştearsă, el apărând din când în când în mod obscur şi nelăsând nimic în urma lui". Un alt intelectual cosmopolit îşi amintea că Stalin, în 1919, era "înspăimântător şi banal, ca un pumnal caucazian" ‒ dar, privind retrospectiv, era orice altceva, dar nu "banal". Unui coleg de la Comitetul Central, de la începutul anilor '20, Stalin i se părea disciplinat, secretos şi precaut, conştient de faptul că are mai puţine studii decât mulţi dintre colegii lui din Biroul Politic şi cu tendinţa să fie răzbunător. Orgoliosul şi susceptibilul Stalin ştia ce gândesc ceilalţi despre el şi nu-i plăcea. Dar Lenin recurgea la Stalin "ori de câte ori era nevoie de duritate şi de înşelătorie".

Apoi, în anul al cincilea al puterii sovietice, s-a produs dezastrul. Lenin a avut primul atac cerebral la 24 mai 1922, urmat de un al doilea în decembrie acelaşi an, ceea ce a pus capăt participării lui active la viaţa politică. Timp de peste un an, în timp ce Lenin zăcea pe patul de moarte, partidul s-a luptat cu o criză la nivelul conducerii. Cei care conduceau partidul şi, prin extensie, ţara, în absenţa lui Lenin, erau membrii Biroului Politic: Troţki, Stalin, Zinoviev, Kamenev, Mihail Tomski şi recent alesul Alexei Rîkov, care fusese adjunctul lui Lenin în fruntea guvernului şi acum îi urma în această calitate. Stalin era secretar general al partidului, Kamenev conducea Sovietul Moscovei, Zinoviev era şeful organizaţiei de partid din Leningrad, Troţki răspundea de armată şi Tomski de sindicate. Pus pe linie moartă din cauza bolii, Lenin a dezvoltat o atitudine critică şi aproape ostilă faţă de toţi membrii echipei, pe care îi acuza de tendinţe "oligarhice". Indiferent dacă aceasta reprezenta o convertire întârziată la democraţie, aşa cum au susţinut unii, lui Lenin clar nu îi plăcea faptul că este exclus din mecanismul luării deciziilor, din cauza bolii sale. La o săptămână după cel de-al doilea atac, Lenin a elaborat un document oarecum incoerent, cunoscut retrospectiv ca "Testamentul" său, în care îi analiza pe potenţialii săi succesori ‒ pe toţi negativ. Cei doi "lideri care ieşeau în evidenţă" erau Stalin şi Troţki, scria el, dar calităţile lor personale erau de aşa natură încât "ar fi putut duce pe nesimţite la o sciziune" în partid. Stalin "concentrase o putere uriaşă în mâinile sale", în calitate de secretar general al partidului, dar nu o utiliza întotdeauna cu prudenţă, în timp ce Troţki, "cel mai capabil om" din conducere, era prea încrezător în propriile forţe şi avea tendinţa să conducă prin comenzi. Câteva săptămâni mai târziu, Lenin a adăugat un post-scriptum, foarte dăunător pentru Stalin: era "prea grosolan", scria Lenin, şi ar trebui înlocuit din funcţia de secretar general de cineva "mai răbdător, mai loial, mai respectuos şi mai atent faţă de tovarăşi, mai puţin capricios etc."

O parte din supărarea lui Lenin era legată de dezacordurile cu Stalin în politica naţionalităţilor, singurul domeniu în care Stalin susţinea că are experienţă. Recent întemeiata Uniune Sovietică includea teritorii din Caucaz ‒ viitoarele republici Gruzia, Armenia şi Azerbaidjan ‒ care făcuseră parte din vechiul Imperiu Rus, încorporate în noul stat revoluţionar cu diverse grade de acceptare. Gruzia fusese cea mai mare problemă şi întrebarea delicată de la începutul anilor '20 era dacă ar trebui să-şi păstreze statutul de republică separată sau să fie încorporată într-o Federaţie Transcaucaziană. Stalin era cel mai înfocat susţinător al ideii Federaţiei, pe care Lenin o sprijinea, dar cu mai multă sensibilitate faţă de îngrijorările bolşevicilor gruzini care i se opuneau. Când s-a raportat că aliatul lui Stalin din regiune, Sergo Ordjonikidze, îl lovise de fapt pe unul dintre oponenţii locali, Lenin a fost indignat. Era ca şi când, în boala lui, s-ar fi întors la codul de onoare şi bunăcuviinţă al educaţiei lui provinciale respectabile, de la începutul anilor 1880.

Reacţia ciudat de nebolşevică a lui Lenin la problema caucaziană a fost egalată de furia împotriva lui Stalin, pentru grosolănia acestuia faţă de soţia sa, Nadejda Krupskaia. Stalin, un bărbat al cărui caracter macho este numai parţial reconstituit în relaţiile sale personale, nu se înţelesese niciodată bine cu neveste precum Krupskaia, femei nedispuse la compromis, care erau ele însele veterane ale partidului şi nu acceptau ca nişte bărbaţi sexişti şi misogini să facă pe şefii cu ele. Când colegii din Biroul Politic i-au dat lui Stalin sarcina neplăcută de a urmări dacă Lenin respecta recomandările doctorilor de a se odihni şi de a nu lucra, era aproape obligatoriu să intre în conflict cu Krupskaia. Ca soţie loială (sau, aşa cum spunea ea, tovarăşă), Krupskaia încălca sistematic recomandările medicilor şi, la cererea insistentă a lui Lenin, îi aducea acesuia ziare, mesaje de la colegi şi, în general, îl ţinea la curent cu ce se întâmpla. Stalin a admonestat-o grosolan pentru aceste lucruri, iar Lenin, aflând despre aceasta la câteva luni după cel de-al doilea atac, în martie 1923, a scris rece că el considera orice insultă la adresa soţiei lui drept o insultă la adresa lui ‒ altă întoarcere la normele educaţiei primite, căci bolşevicii nu vorbeau despre soţiile lor în aceşti termeni. Ameninţa că va rupe relaţiile cu Stalin, dacă acesta nu-şi cere scuze. Stalin era disperat să se vadă respins de omul pe care, aşa cum i-a spus surorii lui Lenin, "îl iubea din toată inima". Iar lui Molotov i-a spus indignat: "Adică, pentru că foloseşte aceeaşi toaletă cu Lenin, trebuie s-o apreciez şi să o respect ca pe el?" Molotov, care era mai bine crescut, deşi nu era un mare admirator al Nadejdei Krupskaia, a considerat că aceasta era o grosolănie.

Lenin a murit la 21 ianuarie 1924. La înmormântarea lui, din 27 ianuarie, toţi membrii Biroului Politic ‒ Stalin, Kamenev, Zinoviev, Tomski şi supleanţii Molotov, Buharin, Rudzutak ‒ au purtat sicriul, împreună cu Felix Dzerjinski, respectatul bolşevic polonez care înfiinţase CEKA (securitatea). Troţki, marcat de luptele politice cu colegii din Biroul Politic şi care se afla în sud, în convalescenţă după o boală, a refuzat să se întoarcă la Moscova pentru înmormântare ‒ o decizie personală ciudată, în lumina ataşamentului declarat faţă de Lenin, şi o sinucidere politică.

Lupta pentru succesiune era în plină desfăşurare. Era o competiţie bizară. În primul rând, nu exista o poziţie oficială de conducător al partidului care să fie disputată. Ceilalţi lideri spuneau în unanimitate, probabil în mod sincer la vremea respectivă, că nimeni nu putea să-l înlocuiască pe Lenin. Biroul Politic nu avusese niciodată un conducător formal; era înţeles ca un grup de egali, deşi printre aceşti egali Lenin era în mod clar primul. A doua ciudăţenie, o consecinţă a primei, era faptul că ceea ce istoricii numesc lupta pentru succesiune nu a fost o luptă deschisă pentru conducere. A fost mai curând o luptă pentru unitate împotriva "facţiunilor", a căror opoziţie faţă de conducerea majorităţii ascundea ambiţii personale (ilegitime) de asumare a rolului de lider. Facţiunile, deşi interzise oficial, rămăseseră un motiv de nelinişte în partid: "Aveam un strat foarte subţire de conducere a partidului", îşi aminteşte mai târziu Molotov, "şi în acest strat foarte subţire apăreau mereu crăpături". Ca iacobinii din Revoluţia franceză (un precedent de revoluţie eşuată, mereu prezent în mintea conducătorilor de partid), bolşevicii puteau fi daţi jos de facţiuni. Controlul slab al puterii putea duce la terminarea revoluţiei, fără îndoială cu ajutorul puterilor "capitaliste" ostile din Occident, care încercaseră deja să facă acest lucru, prin intervenţia în Războiul Civil.

Troţki reprezenta un pericol evident. Nu era un vechi bolşevic; fusese considerat membru al facţiunii în 1920, pe baza unor dezacorduri politice, iar faptul că ‒ făcând mereu analogie cu Revoluţia franceză ‒ fusese la comanda Armatei Roşii în timpul Războiului Civil făcea uşor din el un potenţial Bonaparte. În realitate, Troţki nu era din fire un organizator al facţiunilor, căci era nerăbdător, încăpăţânat, sarcastic şi îi dispreţuia pe oamenii mai puţin inteligenţi. Probabil că nici nu era interesat să devină liderul partidului. Dar îi plăcea să facă aşa cum voia el, îi plăceau dezbaterile despre politică şi se considera cel mai important teoretician marxist al partidului. Nu este de mirare că toţi colegii lui din Biroul Politic, cărora le arăta puţin respect, credeau că doreşte să preia conducerea, mai ales cei care ar fi dorit locul de frunte pentru ei înşişi, şi anume Zinoviev şi Stalin.

Lenin nu era singurul îngrijorat de încheierea democraţiei revoluţionare. În mod sigur, toţi bolşevicii erau în favoarea unui control centralizat, exercitat de un singur partid, dar erau obişnuiţi cu o situaţie fără restricţionări, care ducea la nenumărate dispute în interiorul partidului, iar în practică asigura o independenţă considerabilă la nivel local. Partidul Bolşevic făcuse revoluţia, dar acum, când devenise un partid de guvernământ, modul lui de operare trebuia să se schimbe. Procesul se numea "birocratizare" şi toţi liderii bolşevici declarau că sunt împotriva lui, dând vina unul pe altul pentru apariţia lui.

Mai erau şi alte probleme în dispută. Una dintre ele era politica economică. În timpul Războiului Civil, bolşevicii încercaseră o naţionalizare totală în oraşe, dăduseră greş şi se retrăseseră printr-o relegalizare parţială a pieţei, situaţie cunoscută sub denumirea de Noua Politică Economică (NEP). Confruntările brutale cu ţărănimea, care reprezenta încă 80% din populaţie, generate de rechiziţionările din timpul Războiului Civil, îi obligaseră să lase agricultura aşa cum era, ceea ce nu era numai nesocialist, dar şi precapitalist ("înapoiat", ca să folosim termenul preferat de bolşevici).

Iar bolşevicii erau modernizatori socialişti şi revoluţionari. Dacă nu ar fi realizat modernizarea socialistă a economiei, revoluţia lor ar fi eşuat. Problema era cum s-o facă şi când. Anul 1923, anul de interregn, a fost o perioadă de autoexaminări intense în interiorul partidului. Conducerea a fost de acord cu o discuţie amplă a marilor probleme. Era un semn al puterii partidului, spunea Stalin ‒ încercând să obţină cel mai mult din ea ‒ nu de slăbiciune sau de derută. Fireşte, existau limite: partidul era un instrument de luptă, nu un atelier de discuţii (Stalin, din nou) şi, aşa cum admitea sincer Zinoviev, atunci când cuţitul îţi ajunge la os, "fiecare revoluţionar spune: la naiba cu principiile sacre ale democraţiei pure". Troţki şi sprijinitorii lui erau printre cei mai energici participanţi la discuţie şi, atunci când a publicat o broşură intitulată Noul curs pentru a revigora spiritul revoluţionar, pentru a înlătura osificarea partidului şi a-i atrage pe tineri, colegii din Vechea Gardă a Biroului Politic nu au fost deloc amuzaţi.

Discuţia s-a transformat într-un fel de campanie electorală în iarna 1923-1924, deoarece a coincis cu alegerea candidaţilor comitetelor locale de partid pentru a XIII-a Conferinţă a Partidului. Opoziţia, cum începuse să fie numită, şi-a trimis vorbitorii la comitetele locale ‒ nu Troţki însuşi, căci el era bolnav şi avea adesea crize, ci sprijinitorii lui, precum şi adepţii unei democraţii mai mari în partid (o facţiune separată, nereprezentată în Biroul Politic). Opoziţia Opoziţiei, care începuse să-şi spună "majoritatea din Comitetul Central", acţiona şi ea în forţă, Zinoviev fiind cel mai vizibil purtător de cuvânt. Este greu de apreciat sprijinul de care se bucura Opoziţia, deoarece succesele ei timpurii din Moscova au fost în general anulate de sosirea unor oameni puternici în majoritatea Comitetului Central, a căror putere de convingere era sprijinită de măsurile disciplinare din culise, acest lucru fiind specialitatea lui Stalin.

Cu toate acestea, "majoritatea" avea probabil mai mult drept la acest titlu decât avuseseră bolşevicii lui Lenin în 1903, iar victoria lor a fost decisivă. Din cei 128 de delegaţi cu drept de vot prezenţi la Conferinţa Partidului din ianuarie 1924, numai trei făceau parte din Opoziţie. Într-un discurs energic rostit în faţa Conferinţei, discurs care a marcat mai buna lui vizibilitate în public în rol de conducător, Stalin şi-a bătut joc de recenta convertire a lui Troţki la democraţie ‒ căci acesta fusese un adept necruţător al disciplinei, în timpul Războiului Civil, şi susţinător al centralizării, acuzându-l de facţionalism şi, implicit, de ambiţii de lider; "se opusese Comitetului Central şi promovase ideea că este un superman care se află deasupra Comitetului Central", a spus Stalin.

Acesta era începutul sfârşitului pentru Troţki, deşi a mai rămas membru supleant al Biroului Politic şi o voce puternică şi insistentă în dezbateri timp de câţiva ani. La Congresul al XIIIlea al Partidului care a urmat în mai, cuvântarea lui a fost primită prost. Încercând să adauge o nuanţă de modestie, a spus că "partidul are întotdeauna dreptate", pentru că este de partea istoriei. Rostită câţiva ani mai târziu, expresia aceasta ar fi trecut neobservată, dar în 1924 suna straniu, şi exprimată de încăpăţânatul Troţki ‒ critic înverşunat al bolşevicilor înainte de a li se alătura, în iunie 1917 ‒ suna ca o ipocrizie. Văduva lui Lenin, Krupskaia, şi-a bătut joc de el din cauza aceasta.

Convocarea Congresului al XIII-lea al partidului, în mai 1924, a fost un moment prost pentru Troţki, dar nici pentru Stalin nu a fost bun. Krupskaia a adus scrisoarea care a devenit cunoscută ca Testamentul lui Lenin cu câteva zile înainte de deschiderea Congresului şi liderii partidului ‒ niciunul dintre ei nu primise o apreciere pozitivă ‒ trebuiau să decidă repede ce să facă. Au decis să nu o aducă la cunoştinţa Congresului (aşa cum ceruse Lenin), ci să o difuzeze într-un grup restrâns de lideri ai delegaţiilor din provincie. Stalin s-a oferit să demisioneze din postul de secretar general, dar nimeni nu l-a luat în serios. Era o perioadă dificilă, încordată pentru el. După cum se spune într-o relatare, Stalin a fugit din Moscova, în mijlocul Congresului, şi s-a închis în dacea lui, refuzând să primească vreun vizitator, cu excepţia soţiei lui Tomski, Maria, "care a stat cu el două zile şi nopţi, l-a hrănit cu linguriţa şi l-a îngrijit ca pe un copil", înainte de a fi convins să se întoarcă la Moscova. "Oamenii îl insultaseră pe nedrept", s-a plâns el. Maria era o prietenă a soţiei lui Stalin, Nadia, a cărei absenţă din acest episod este notabilă. Stalin şi Nadia nu se înţelegeau.

În aceeaşi perioadă apar şi alte semne ale vulnerabilităţii lui Stalin. Câteva luni mai târziu, el a primit o scrisoare de la un comsomolist în vârstă de şaptesprezece ani, dintr-o provincie nordică, în care acesta îşi exprima angajamentul politic înflăcărat şi cerea permisiunea lui Stalin să ia prenumele acestuia, întrucât Stalin era adevăratul discipol al lui Lenin. Stalin a răspuns el însuşi (surprinzător, căci această sarcină ar fi fost lăsată în mod firesc pe seama secretarei), iar răspunsul lui sună aproape ca un cri de coeur din partea unui om singuratic, recunoscător pentru un cuvânt amabil: "Nu am nicio obiecţie să iei numele de Stalin; dimpotrivă, voi fi încântat, căci aceasta îmi oferă şansa să am un frate mai mic (nu am fraţi şi nu am avut niciodată)." Această scrisoare a fost scrisă la numai câteva săptămâni după ce Stalin ceruse să fie eliberat din îndatoririle lui de secretar al Comitetului Central, scuza lui fiind aceea că trebuie să plece pentru a-şi reface sănătatea. A cerut să fie numit "în districtul Turuhansk [în nordul îngheţat, provincia Krasnoiarsk, locul ultimului său exil prerevoluţionar], în provincia Iakuţk sau undeva în străinătate, pe un post discret". Cu alte cuvinte, cât mai departe cu putinţă şi ‒ întrucât ceruse Comitetului Central să decidă chestiunea în absenţa lui ‒ fără să fie nevoit să-şi privească în ochi colegii în faţa cărora se discreditase.

Comitetul Central nu l-a trimis la Turuhansk, fireşte. Nici măcar nu l-a schimbat din funcţia de secretar general şi, în toamnă, după o vacanţă, era din nou călare pe situaţie. Dar prietenii şi tovarăşii lui Stalin îşi amintesc că fusese o perioadă grea pentru el, iar orgoliul lui fusese rănit de mai multe ori. În general, se presupune că Stalin se vedea deja ca viitor lider şi aplica o strategie sistematică de a se debarasa de concurenţii lui, unul câte unul. S-ar putea să fie adevărat, dar numai acum, privind în urmă, ştim cine avea să câştige. După cum vorbea mai târziu Stalin despre aceasta, ei doreau să se debaraseze de el şi nu invers.

Deşi se simţea învins, Stalin a început să strângă în jurul lui un grup de susţinători, la fel făcând şi rivalii lui, Troţki şi Zinoviev. În comparaţie cu celelalte, echipa lui Stalin nu avea intelectuali, cosmopoliţi, evrei şi foşti emigranţi, dar avea mai mulţi foşti muncitori şi etnici ruşi, precum şi un contingent substanţial din Caucaz. Caracterul proletar şi rus al echipei era important pentru legitimitatea acesteia. Polemizând cu Troţki, Molotov se lăuda cu proletarii "ruşi adevăraţi", precum Kalinin, Voroşilov şi Tomski din echipa lui, în contrast implicit cu evreii intelectuali din opoziţie. Stalin saluta încrederea tot mai mare în forţele proprii a "proletariatului nostru", adăugându-l şi pe Rudzutak pe lista lui Molotov. "Duritatea" (tverdost), privită ca o calitate firească a muncitorilor, nu şi a intelectualilor, era deosebit de respectată în echipa lui Stalin, iar legăturile dintre unii membri ai echipei se stabiliseră în timp ce aceştia activaseră împreună pe diverse fronturi ale Războiului Civil.

Dar Stalin aprecia şi competenţa, energia şi capacitatea de a munci din greu. Atmosfera din echipă era "conspirativă, de camaraderie şi de umor grobian masculin." Veaceslav Molotov a fost primul recrut important din echipa lui Stalin. Nu erau prieteni deosebit de apropiaţi în plan personal, deşi se cunoşteau încă din 1912. În 1917 avuseseră loc anumite fricţiuni între ei, căci întoarcerea lui Stalin şi Kamenev din exil îl împinsese pe Molotov afară din conducerea Comitetului Petrograd. Molotov avea un dosar din Războiul Civil mai puţin distins decât Stalin, dar a reuşit să se căsătorească cu o femeie interesantă şi cu o voinţă puternică: Polina Karpovskaia, cunoscută sub numele ei de partid, Jemciujina, fiica unui croitor, care lucra în calitate de comisar politic în Armata Roşie, atunci când se cunoscuseră (familia respectabilă de ruşi de provincie a lui Molotov nu ar fi vrut să aibă nimic de-a face cu ea, o evreică oarecare). Molotov avusese parte de o promovare importantă în 1921, când Lenin l-a numit secretar de partid. Dar asta nu a durat mult, căci Lenin a decis curând că Molotov, deşi era un bun organizator, nu era un politician suficient de viclean pentru această funcţie şi l-a numit pe Stalin peste capul lui în funcţia nouă de secretar general. Poate că Molotov a avut anumite resentimente în legătură cu aceasta şi tonul lui dintr-o discuţie avută câţiva ani mai târziu cu Stalin despre teoria marxistă sugerează că insista încă pe o presupusă egalitate. Dar Molotov era cu doisprezece ani mai tânăr decât Stalin ‒ cel mai tânăr membru al Biroului Politic în momentul în care se alăturase acestuia ca supleant în 1922, la vârsta de treizeci şi doi de ani, aşa cum îşi amintea cu mândrie mai târziu -, în timp ce Stalin era membru plin încă de la înfiinţarea organismului, în 1919. Cu pince-nez-ul pe nas şi o mustaţă mică, Molotov nu prea arăta a revoluţionar, nici chiar în tinereţe: ar fi putut fi funcţionar într-un birou guvernamental, poziţie pentru care îl califica diploma lui de liceu (dobândită când era deja revoluţionar de profesie). Nu era genial, nici măcar rapid în gândire, după relatarea proprie şi a altora, dar era bine organizat şi extrem de sârguincios. Troţki, pe care îl ura, l-a admonestat o dată în Biroul Politic pentru că era "un membru fără suflet al birocraţiei Partidului, al cărui cur de fier striveşte orice manifestări de iniţiativă şi creativitate liberă." Molotov şi-a aşezat mai bine pince-nez-ul pe nas şi a bâiguit: "Nu putem fi cu toţii genii, tovarăşe Troţki." Epitetul "cur de fier" a prins.

Citiţi a doua parte a acestui fragment aici.

0 comentarii

Publicitate

Sus