Minciunile pe care le spun

Născută și crescută în Santa Monica, statul California, Julie Clark a fost o cititoare pasionată încă din copilărie. După ce a absolvit University of the Pacific și a lucrat o scurtă perioadă la departamentul de sport de la University of California, s-a întors acasă, în Santa Monica, pentru a fi profesoară. În prezent, locuiește în Los Angeles împreună cu cei doi fii ai săi și cățelul lor, un golden doodle pus pe șotii.

Romanul ei de debut, The Ones We Choose, a fost publicat în 2018, iar drepturile de ecranizare au fost cumpărate de compania Lionsgate. Ultimul zbor (publicat de Editura Trei) s-a bucurat de un succes imens încă de la apariție, devenind bestseller New York Times și internațional. De asemenea, a fost recomandată de Indie Next Lists și Library Reads și a fost aleasă una dintre cele mai bune cărți din 2020 de către Amazon Editors și Apple Books. Pe Julie o puteți urmări pe julieclarkauthor.com.
 
Două femei.
Multe nume de împrumut.

Meg Williams. Maggie Littleton. Melody Wilde. Nume diferite ale aceleiași persoane, în funcție de oraș, în funcție de operațiune. E o impostoare care își șterge propria identitate și devine oricine ai nevoie să devină - studentă, life coach, agent imobiliar. Îți spune exact ce ai nevoie să auzi și, până să termine, probabil că ai pierdut deja tot. Kat Roberts așteaptă de zece ani revenirea femeii care i-a dat viața peste cap și e hotărâtă s-o demaște. Dar pe măsură ce devin tot mai apropiate, convingerile încep să i se clatine, iar Kat ajunge să se întrebe cine e adevărata țintă a lui Meg.

Minciunile pe care le spun este un thriller care intră în profunzimea psihicului și motivațiilor celor două femei care caută neabătute dreptate pentru trecut și rescriu viitorul.

Trebuie să vă faceți timp să citiți Minciunile pe care le spun, fiindcă e o carte aproape imposibil de lăsat din mână, încă de la prima pagină. (Associated Press)

Un puzzle captivant meticulos construit, cu o ultimă pagină pe care n-o pot descrie decât drept un triumf. Să n-o ratați! (Jessica Knoll, autoarea bestsellerului Cea mai norocoasă fată)

Clark schițează cu măiestrie personaje puternice, cu multe fațete. Povestea combină frumos intriga alertă cu dezvăluiri lente, îndreptându-se spre o încheiere clară. (Publishers Weekly)

Faptele diverșilor impostori - e practic un manual cu instrucțiuni pentru escroci! - sunt fascinante. Recomandat pentru cei cărora le place o poveste în care femeile ripostează și se răzbună. (First Clue)


LOS ANGELES
În prezent

KAT
Iunie

Rămân la strângerea de fonduri, fără s‑o scap din ochi pe Meg, dar ea și Ron nu mai vorbesc. Meg pleacă pe la ora 23, iar eu aștept încă un sfert de oră înainte de a‑mi prelua mașina. Apoi îi trimit un mesaj mamei, singura persoană încă trează la ora asta pe care ar putea s‑o intereseze întâlnirea mea.

Am văzut‑o pe Meg Williams în seara asta. S‑a întors.

Deși în Chicago este ora 1:30 dimineața, știu că s‑a trezit. Când eram mică și mă trezeam în miezul nopții, era în biroul ei, citea ziare, reviste și bloguri politice. Orice îi cădea în mână.

În timp ce străbat șoseaua sinuoasă, întorcându‑mă spre Sunset Boulevard, încerc să mi‑o imaginez pe Meg în drum spre casă, gândindu‑se doar la momentul în care i‑a fost prezentat Ron. Neștiind că eram acolo și o priveam.

La două luni după povestea cu Nate, i‑am telefonat lui Connor, unul dintre cei mai amabili reporteri alături de care am lucrat sub conducerea lui Frank.
- Poliția a discutat vreodată cu Nate Burgess? l‑am întrebat.

Numai cât i‑am pronunțat numele și am simțit că transpir, dar trebuia să știu.
- Oh, da, a spus Connor. Am primit un telefon anonim la scurt timp după ce ai plecat tu, despre o tentativă de viol. Poliția a investigat, dar nu a găsit nimic. Cum nu era nicio probă care să susțină povestea femeii, au renunțat, considerând că a fost vorba despre o fostă iubită țicnită care a vrut să se răzbune.

Cuvintele lui Connor m‑au lovit ca un pumn. Meg nu a pomenit niciodată nimic despre o tentativă de viol. Nici măcar un avertisment - Nu te duce singură sau Supraveghează‑ți paharul de băutură în preajma lui. Ea mă făcuse să cred că, dacă ascundeam cine sunt și ce vreau de la el, Nate îmi va împărtăși toate secretele lui Cory. Nu i‑a păsat că asta ar pune‑o în pericol pe tânăra reporteră de la celălalt capăt al firului.

Telefonul scoate un zbârnâit, semn că am primit răspunsul mamei, în timp ce eu virez pe autostrada care mă va duce spre casă. Mi‑am dat jos pantofii cu toc și pedala de accelerație vibrează sub piciorul meu gol.

Asta este a doua ta șansă. N‑o irosi.

Un fior familiar de dezamăgire. În doar câteva cuvinte, mi‑a reamintit că majoritatea oamenilor nu au nevoie de o a doua șansă.

Nu i‑am spus niciodată mamei ce s‑a întâmplat cu Nate. Știe doar că m‑am ocupat de cazul Cory Dempsey și apoi nu m‑am mai ocupat. Eram o jurnalistă tânără și promițătoare care lucra la LA Times, apoi n‑am mai fost. A doua zi dimineață mă dusesem la liceu, obținusem citatul pentru Frank și i‑l livrasem la limita dintre târziu și prea târziu. Dar pe măsură ce povestea evolua, cu detalii noi și oribile care ieșeau la iveală în fiecare zi, n‑am mai suportat. Tot vedeam fața lui Nate, cu conturul încețoșat, ultimul lucru pe care mi‑l mai aminteam înainte să leșin. Există un iad special în a nu‑ți aminti o traumă. Se transformă într‑o frică întunecată și fără chip, care pândește în locuri neașteptate - mirosul de whisky, un anumit tip de scaun de bar, un cântec, un hohot de râs - și care își întinde tentaculele să te înșface când te aștepți mai puțin.

Am abandonat povestea și am fost înlocuită de o altă reporteră tânără din echipa lui Frank. Nu i‑a păsat nimănui și nimeni nu a părut să observe, în afară de mama.
- Unde ți‑a fost capul? întrebase ea când i‑am spus că voi renunța la ziar. Am tras atâtea sfori ca să‑ți obțin postul ăla.
- S‑a terminat, răspunsesem eu.

N‑am putut să‑i spun că îmi era rău în fiecare dimineață, îngrozită că, în ciuda ambalajului gol de prezervativ, poate rămăsesem însărcinată sau luasem vreo boală venerică. Am început să mă izolez, refuzând invitațiile la cină, serile cu prietenii, până când singura persoană cu care mă mai vedeam în mod regulat a rămas prietena mea cea mai bună, Jenna, pe care o cunoșteam de la școala de jurnalism.
- Lucrurile nu mergeau, i‑am spus Jennei. Știi și tu cum e. Să verifici faptele la sfârșit. Să lucrezi 24 de ore din 24 ca să fii la curent cu articolele altcuiva. Vreau libertatea de a‑mi scrie propriile povești.

Perioada în care am lucrat la LA Times mi‑a permis la început să obțin câteva joburi decente ca liber profesionist, dar Nate mă schimbase. Ani întregi, am fost nevoită să mă lupt cu atacurile de panică de fiecare dată când trebuia să mă întâlnesc în persoană cu o sursă și alegeam întotdeauna un loc aglomerat. Nu mâncam și beam niciodată nimic. Mă simțeam mai în siguranță în fața unui ecran de computer, iar în cele din urmă m‑am instalat acolo definitiv.

Drept urmare, munca de documentare a devenit specialitatea mea. Știu cum să scormonesc adânc în situația financiară a cuiva sau să dezgrop informații vechi din dosarele unei instanțe judecătorești de proximitate despre o dispută asupra unei proprietăți. De‑a lungul anilor, mi‑am folosit aceste abilități pentru a afla tot ce se putea despre Meg Williams.

Nu mai sunt reportera naivă de pe vremuri. Dacă vreau să ies din fundătura profesională în care am intrat în ultimii ani, demascarea lui Meg și scoaterea la lumină a unui deceniu de escrocherii și hoții comise de ea va fi modul în care o voi face. Meg îmi datorează asta.

Când ești jurnalist de investigații este ca și cum ai merge printr‑un labirint în sens invers. Începi de la sfârșit și încerci să găsești drumul înapoi spre punctul de plecare, eliminând pistele false și fundăturile, până când toate indicatoarele sunt marcate clar. Și pentru a înțelege pe cineva, trebuie să începi cu familia din care provine și care îi influențează fiecare alegere pe care o face.

Mi‑am început căutarea cu ani în urmă, folosind arhivele publice. În 2001, mama lui Meg, Rosie, a moștenit o casă în Brentwood de la bunicii săi paterni. Brentwood este un cartier rezidențial situat între Santa Monica și Westwood, un amestec eclectic de condominii elegante și proprietăți imense. Aici locuiesc tineri de puțin peste 20 de ani care lucrează în domeniul tech, dar și megastaruri ca Jennifer Garner și Gwyneth Paltrow, iar proprietățile precum aceea moștenită de Rosie pe Canyon Drive se vând cu milioane de dolari.

În 2004, Rosie l-a făcut coproprietar al casei pe un anume Ron Ashton, dezvoltator. Opt luni mai târziu, a semnat un act de renunțare, lăsându-l pe acesta unic proprietar. Ea a murit la un an după aceea.

Dar documentele publice furnizează doar un cadru. Ele nu pot să-ți spună nimic despre oamenii din spatele lor. Pentru asta, trebuie să stai de vorbă cu cei care ar fi putut să-i cunoască.

Aveam nevoie de un spion. Cineva care urmărea atent când veneau și plecau vecinii lor. Cine se muta în și din cartier. Cine se certa zgomotos pe alee la 5 dimineața. Cine venea beat acasă la miezul nopții. Fiecare cartier avea unul; trebuia doar să bați la destule uși ca să-l găsești. Am vorbit cu o mulțime de menajere și doamne bogate, dar toate au refuzat să spună dacă au cunoscut familia Williams.

Într-un târziu, am găsit-o pe doamna Nelson, care locuia în casa aflată exact în spatele proprietății din Canyon Drive.
- Locuiesc aici de aproape 50 de ani, a spus ea, după ce m-am prezentat ca fiind o veche prietenă a lui Meg, care încerca să dea de urma ei. Îmi amintesc foarte bine de familia Williams.

Ne-am instalat în fotoliile albe din ratan de pe veranda doamnei Nelson, cu vedere la un gazon imens care se întindea spre un gard viu înalt, în spatele căruia se afla casa familiei lui Meg.
- Îmi amintesc de mama lui Meg, Rose. Era o domnișoară îndrăzneață și plină de viață.

Apoi, doamna Nelson a coborât glasul.
- Fiul lui Rupert și al lui Emily - tatăl lui Rose, Dean - a avut probleme cu drogurile. A fost mai mereu internat în centre de dezintoxicare. Ei n-au spus-o niciodată, dar eu sunt sigură că acesta este motivul pentru care Rupert nu s-a pensionat. A muncit până la aproape 80 de ani, a oftat ea.
- Ce s-a întâmplat cu Dean?
- Oh, a fost tragic. A murit într-un accident de mașină imediat după ce Rose a terminat liceul, mi se pare. Atâția ani, atâția bani au cheltuit ca să-l ajute și uite cum s-a terminat.

Am sorbit din limonada pe care mi-o oferise, imaginându-mi suferința teribilă pe care trebuie s-o fi produs.
- Și așa a moștenit Rose casa din Canyon Drive?

Doamna Nelson a clătinat din cap.
- Nu, abia când s-a prăpădit bunica ei, Emily, în 2001.

Meg avea probabil 13 ani pe vremea aceea.
- Când am cunoscut-o pe Meg, nu mai locuiau în acest cartier, asta știu sigur.
- După moartea lui Emily, Rose și Meg locuiau acolo când și când, între perioadele când aveau chiriași. Mi-au făcut impresia că nu-și puteau permite să plătească ipoteca și îmi imaginez că aveau de plătit și o taxă succesorală considerabilă. Au plecat în 2004 sau 2005, dar nu cred că în condiții bune, mi-a explicat doamna Nelson.
- Ce vă face să spuneți asta?
- Eram în grădina mea și prin gardul viu din spate am auzit-o pe Rose țipând: M-ai mințit! Repeta asta întruna, țipând.
- La cine țipa?
- La bărbatul care locuiește acum acolo. Ron nu-știu-cum, a zis ea făcând un gest nepăsător din mână. E un tip elegant, cu o mașină sport și cu părul pieptănat pe spate. El a spus: Aveți șapte zile să eliberați casa, altfel șeriful o să vă dea afară. Asta aproape că mi-a frânt inima. Rose a iubit casa aceea.

Doamna Nelson a pufnit indignată.
- Din când în când, îl mai văd. Mă salută, dar eu îl ignor. Niciodată nu-i răspund.
- Știți cumva unde s-au mutat?

Nu reușisem să găsesc nimic despre ele după anul 2004. Nici adresă, nici contracte pentru utilități. Știam că nu părăsiseră zona pentru că Meg terminase liceul. Dar unde locuiseră?

Doamna Nelson a clătinat din cap, privindu-mă cu ochii ei lăcrimoși și triști.
- Habar n-am. [...]

KAT
Iunie

Așa cum mă așteptam, Scott nu e încântat.
- Tu crezi că este o idee bună? mă întreabă a doua zi la micul-dejun.

Rup chifla din fața mea și zic:
- Ce vrei să spui? Ăsta este un reportaj serios, nu un articolaș comandat, precum cele pe care le scriu de doi ani încoace.

Dar simt o undă de iritare, pentru că ceea ce întreabă el, de fapt, este dacă ne putem permite ca eu să-mi distrag atenția de la articolele comandate și munca de editare care au înlocuit reportajele de investigații, care uneori iau luni să le scrii și să le vinzi.

Cu doi ani în urmă, la scurt timp după ce ne-am logodit, Scott a ajuns să aibă probleme din cauza jocurilor de noroc. Reușise să acumuleze o datorie de peste 15 000 de dolari pe cardurile de credit și încet-încet o plătim acum împreună.
- Povestea lui Meg ne-ar permite să ajungem aproape de plata integrală a datoriei.

Am învățat să stăpânesc toate nuanțele acestui subiect, ascunzându‑mi indignarea că un procent din veniturile mele se duce tot acolo. Bani câștigați de mine, nu făcând muncă de documentare și propunând articole serioase în publicații serioase, ci scriind tot felul de rahaturi care apar în pop-up‑uri pe site‑uri web. Cum să creezi o grădină de fluturi sau Zece sfaturi geniale pentru viitoarea ta călătorie în străinătate.
- Nu asta am vrut să spun. Mă îngrijorează efectele pe care le va avea asupra ta. Să te întorci din nou la povestea aia - la oamenii ăia, la perioada aceea din viața ta. Ai făcut atâtea eforturi să treci peste ele, continuă el.
- Mă descurc eu.

Și chiar în timp ce spun aceste cuvinte, mă întreb dacă sunt adevărate. Deja simt că apropierea lui Meg mă trage înapoi spre trecut.
- Eu în continuare sunt de părere că ar trebui să termini romanul. Ce‑ai scris până acum e minunat.

Îi resping vorbele cu un gest al mâinii.
- Așa n‑o să plătim niciodată datoria.

Când am acceptat să mă mărit cu el, am știut că va trebui să sacrific o parte dintre visurile mele și să mă concentrez pe a fi o bună parteneră. Scott m‑a ajutat să fac față problemelor mele; n‑ar fi cinstit din partea mea să îl las să se lupte singur cu ale lui. Dar a distrus o bună parte din încrederea mea când, în cele din urmă, mi‑a mărturisit cât de gravă era problema pe care o avea. Cât de mult furase deja pentru a‑și acoperi vina. Lucruri pe care le vânduse, disperat să ascundă adevărul de mine.

Mult timp am mers la întâlnirile săptămânale de la Gam‑Anon, asociația jucătorilor compulsivi. În afară de strategiile pe care le‑am învățat pentru a‑l sprijini, știu și cât de norocoasă sunt, cât de rău ar fi putut fi. Poveștile pe care le‑am auzit sunt de ajuns pentru a mă face să‑mi înghit frustrarea: o casă cu dublă ipotecă, faliment, fonduri pentru facultate risipite. Prin comparație, 15 000 de dolari nu reprezintă mare lucru. Dar pentru mine a fost suficient pentru a amâna nunta, susținând că Scott are nevoie de mai mult timp de recuperare. Și odată cu întoarcerea lui Meg, mă bucur că nu suntem ocupați cu listele de invitați, vizitarea localurilor pentru nunți și degustările de meniuri. Vom avea destul timp să ne căsătorim după ce articolul meu va fi publicat. După ce Meg Williams va deveni un nume foarte cunoscut.

Alerta Google care îmi venise în căsuța poștală în urmă cu trei luni m‑a trimis la site‑ul Apex Realty, o agenție imobiliară cu sediul în Los Angeles, unde apărea fotografia color a lui Meg în colțul din dreapta sus.

Meg Williams - Te aduce acasă. Sub ea era o scurtă biografie care făcea trimitere la cele câteva date pe care le știam deja. Născută și crescută în Los Angeles, California, fiica unei mame singure care a muncit din greu pentru a‑și întreține copilul, Meg a dus cu ea această etică a muncii în Midwest, unde activează de zece ani, numărându‑se printre cei mai buni agenți ai noștri. A primit numeroase premii, printre care President's Award, acordat agenților care câștigă cele mai mari comisioane trimestriale de 1%. Specialitatea ei este să găsească proprietatea perfectă pentru nevoile clientului, iar abilitățile sale excepționale de negociere au permis clienților să economisească milioane de dolari în ultimul deceniu. Am pufnit ironic. În urmă cu zece ani, Meg îi distrugea viața lui Cory Dempsey, nu se lansa într‑o carieră de succes în domeniul imobiliar. Reîntoarsă de curând în Los Angeles, Meg așteaptă cu nerăbdare să te ajute în realizarea tuturor visurilor tale imobiliare.

Sub declarația ei apărea o galerie de proprietăți din Michigan pe care, potrivit site‑ului, le‑ar fi vândut, pe cea mai ieftină dintre ele cu puțin sub 4 milioane de dolari. Mai jos erau aproape 20 de testimoniale ale clienților.

În josul paginii era un număr de telefon din zona Los Angeles și un link spre site‑ul agenției imobiliare la care fusese afiliată în Michigan. Când am dat click pe el, m‑a dus la site‑ul unei agenții imobiliare exclusiviste, situată în Ann Arbor, cu fotografia unei fațade drăguțe. Dar nu existau linkuri spre alți agenți, doar un număr de telefon, fotografii cu proprietăți de vânzare și prețurile lor.

Când am sunat, a intrat direct căsuța vocală. O voce de femeie a spus: "Ați sunat la Ann Arbor Realty. Momentan suntem pe teren pentru prezentarea unor proprietăți clienților noștri, dar vă rugăm să lăsați un mesaj și vă vom contacta cât mai curând posibil!" Am închis fără să las un mesaj.

Eram convinsă că numărul de licență afișat pe site‑ul lui Meg era fals. Obținerea unei licențe de agent imobiliar presupune luni de studiu, susținerea mai multor examene și depunerea amprentelor digitale. Am fost uimită când i‑am găsit numele pe site‑ul Asociației Agenților Imobiliari din Statul California, unde figura pe listă ca agent activ arondat la biroul Apex din Beverly Hills.

După strângerea de fonduri, aștept câteva zile și îi telefonez lui Meg. Îmi răspunde când telefonul sună a treia oară.
- Bună Meg, numele meu este Kat Reynolds, spun eu prezentându‑mă cu numele de familie fictiv pe care îl folosesc uneori. Sper că mă poți ajuta... Aș vrea să cumpăr o casă în zonă și tu mi‑ai fost recomandată cu căldură.
- Minunat, dar în momentul de față sunt supraîncărcată de cereri. Pot să te recomand unuia dintre colegii mei?

Potrivit statului California, Meg a obținut licența în urmă cu șase luni. Oricât de bună ar fi la vânzarea de case, nu are cum să refuze un nou client atât de repede.
- Păcat, spun eu. Ron Ashton mi‑a dat numele tău. Speram să putem stabili o întâlnire pentru sfârșitul acestei săptămâni.

Tonul ei se schimbă imediat.
- Ești o prietenă de‑ale lui Ron?

O aud foșnind niște hârtii, apoi continuă:
- Știi ce, poate reușesc totuși să te văd. Să discutăm despre ce anume cauți, cât ești dispusă să cheltuiești și o să încerc să aranjez ceva pentru joi după‑amiază. Ți‑ar conveni?
- Perfect!

Joi, eu și Meg ne întâlnim la biroul din Apex. Ea mă conduce într‑o sală de conferințe, unde pe o imensă masă de sticlă se află un singur dosar. Când îl deschid, găsesc înăuntru cinci proprietăți, toate din Westside. Cea mai ieftină este un mic bungalou alb, evaluat la 1,2 milioane de dolari.

Meg este îmbrăcată într-un top de mătase roz și niște pantaloni negri, de sub tivul cărora ies la iveală tocurile stiletto. Are părul strâns într-un coc lejer la ceafă. Nu seamănă deloc cu fotografia din liceu pe care am văzut-o cu foarte mult timp în urmă, iar faptul că mă aflu aproape de ea îmi stârnește un fior de emoție. Se așază în fața mea pe un scaun din crom și piele și începe:
- Toate aceste proprietăți sunt la vânzare de cel puțin șase luni, deci nu te lăsa speriată de prețuri. Cred că le putem scădea.

Răsfoiesc pagină cu pagină, prefăcându-mă să citesc detaliile fiecărei case - câți metri pătrați, dacă dispune de spălătorie sau loc de parcare -, dar mintea mea nu procesează nimic. Observ că mă privește. Măcar își aduce aminte că a dat acel telefon la redacția LA Times în urmă cu zece ani? Ar deranja-o să știe unde m-a trimis acel telefon? Când ajung la ultima pagină din dosar, îl închid și spun:
- Mergem împreună?

Meg zâmbește radioasă.
- Conduc eu.