Văduvele de joi seara

Claudia Piñeiro (n. 1960, Buenos Aires), scriitoare și scenaristă, a câștigat numeroase premii naționale și internaționale pentru opera ei literară și jurnalistică. Văduvele de joi seara, filmul, a fost lansat în 2009 cu o audiență record. Tirajul cărții a depășit 200.000 de exemplare, iar drepturile de traducere au fost vândute în paisprezece țări.

Câteva familii prietene locuiesc la periferia metropolei Buenos Aires, într-un cartier select și închis, unde se intră numai pe baza cartelei magnetice de identificare. Case impunătoare cu piscine, iarbă verde, tufișuri tăiate perfect și straturi de flori întreținute de peisagiști: pare imaginea unei lumi ideale, strălucitoare ca în reclame. Dar este doar o iluzie, pentru că și în această lume perfectă se insinuează tragedia, abuzul și disperarea, iar criza economică face ravagii și schimbă destine. Văduvele de joi seara este un roman captivant ca o partidă de șah, în care fiecare mutare a unei piese precipită finalul.


Am deschis frigiderul și am rămas așa, odihnindu-mă cu mâna pe mâner, în fața luminii reci care învăluia rafturile, cu mintea golită și cu privirea inutilă. Până când alarma care semnala că ușa deschisă lăsa să iasă frigul dinăuntru a început să sune, amintindu-mi de ce mă aflu acolo, în picioare, lângă frigider. Am căutat ceva de mâncare. Am adunat pe o farfurie niște resturi din ziua anterioară, le-am încălzit în cuptorul cu microunde și le-am dus pe masă. Nu am acoperit-o cu fața de masă, am pus doar un suport de rafie dintre cele aduse acum doi ani din Brazilia, din ultima vacanță pe care am petrecut-o toți trei împreună. În familie. M-am așezat la fereastră, nu era locul meu obișnuit la masă, dar, când eram singură, îmi plăcea să mănânc contemplând grădina. În seara aceea, seara cu pricina, Ronie cina acasă la Tano Scaglia. Ca în toate serile de joi. Cu toate că joia aceea era diferită. O seară de joi din septembrie 2001. Douăzeci și șapte septembrie 2001. Joia aceea. Eram încă înspăimântați de căderea Turnurilor Gemene și ne deschideam scrisorile cu mănuși de cauciuc de teamă să nu dăm de un praf alb. Juani ieșise. Nu-l întrebasem cu cine și nici unde. Juani nu suporta să-i pun întrebări. Dar eu știam, oricum. Sau îmi închipuiam și atunci credeam că știu.

Am murdărit doar o farfurie. Trecuseră câțiva ani de când acceptasem că nu putem să mai plătim personal domestic cu ziua întreagă și venea numai o femeie de două ori pe săptămână ca să facă grosul treburilor. De atunci am învățat să murdăresc cât mai puțin, am învățat să nu-mi șifonez hainele, aproape să nu desfac patul. Nu din pricină că ar fi fost prea mult de muncă, ci pentru că spălatul vaselor, făcutul patului sau călcatul rufelor îmi aduceau aminte de ce avusesem cândva și nu mai aveam.

Voiam să fac o plimbare, dar m-a oprit teama de a mă întâlni cu Juani, nu voiam ca el să creadă că-l spionez. Era cald, era o noapte înstelată și luminoasă. N-aveam chef să mă culc și să încep să mă zvârcolesc în pat, fără să-mi fie somn, cu gândul la vreo tranzacție imobiliară pe care nu izbuteam să o duc la capăt. Pe vremea aceea părea că toate operațiile erau menite să se spulbere înainte ca eu să pot încasa vreun comision. Depășiserăm câteva luni de criză economică, unii o ascundeau mai bine decât alții, dar tuturor ni se schimbase viața într-un fel sau altul. Ori era gata să ni se schimbe. M-am dus în camera mea să caut o țigară, aveam să ies, în ciuda lui Juani, și îmi plăcea să merg pe jos fumând. Când am trecut prin fața dormitorului fiului meu, mi-a venit ideea să intru și să caut acolo o țigară. Dar știam că n-aș fi găsit ce căutam, că n-ar fi fost decât o scuză ca să intru să arunc o privire; și aruncasem una în dimineața aceea, când îi făcusem patul, îi rânduisem odaia și nici atunci nu găsisem ce căutam. Mi-am văzut de drum, pe noptiera mea aveam o cutie întreagă, am desfăcut-o, am scos o țigară, am aprins-o și am coborât treptele gata să ies. În momentul acela a intrat Ronie și planurile mele s-au schimbat numaidecât. În noaptea aceea nimic n-a fost cum plănuisem. Ronie s-a dus direct spre bar. "Ce ciudat, ai venit atât de devreme...", i-am spus în capătul scării. "Da", a răspuns el și a urcat ducând un pahar și sticla de whisky. Am așteptat o clipă, oprită acolo, apoi l-am urmat. Am intrat în dormitorul nostru, dar el nu era. Nici în baie. Se dusese pe terasă și se așezase acolo, pe un fotoliu pliant, gata să bea. Mi-am tras un scaun, m-am așezat lângă el și am așteptat tăcută, privind în aceeași direcție. Voiam să-mi povestească ceva. Nimic important, nici amuzant, nici măcar nu aveam nevoie să-mi spună ceva cu sens, doar să-mi vorbească, să-și joace rolul care îi revenea în trăncăneala minimă în care se prefăcuseră discuțiile noastre cu trecerea timpului. Un pact tacit de fraze stereotipe înlănțuite, cuvinte ce umpleau tăcerea, ca să nu fim nici măcar siliți să vorbim despre tăcere. Cuvinte goale, carapace de cuvinte. Când mă plângeam, Ronie mă lămurea că vorbeam puțin pentru că petreceam prea mult timp împreună, astfel că nu erau prea multe de povestit, din moment ce nu ne despărțeam o bună parte din zi. Și lucrurile stăteau așa de șase ani, de când Ronie rămăsese fără loc de muncă și nu mai avusese altă ocupație în afară de vreo două proiecte care nu s-au concretizat niciodată. Pe mine nu mă interesa neapărat să descopăr de ce se jupuise relația de cuvinte, ci mai degrabă de ce am băgat eu de seamă abia când tăcerea se instalase deja în casă, ca o rudă îndepărtată pe care o găzduiești și o îngrijești, fiindcă n-ai încotro. Și de ce nu mă durea. Poate pentru că durerea și-a câștigat locul încetul cu încetul, pe nesimțite. Aidoma tăcerii. "Mă duc să-mi iau un pahar", am zis. "Adu gheață, Virginia", mi-a strigat Ronie după ce ieșisem.

M-am dus la bucătărie și, în vreme ce umpleam la loc recipientul de cuburi de gheață, mi-am închipuit diferite posibilități cu privire la întoarcerea devreme a lui Ronie. Am înclinat spre posibilitatea de a se fi certat cu cineva. Cu Tano Scaglia sau cu Gustavo, nu încăpea îndoială. Cu Martín Urovich nu, Martín nu se mai certa cu nimeni de multă vreme, nici măcar cu el însuși. Când m-am întors pe balcon, l-am întrebat direct, nu voiam să aflu în ziua următoare la o partidă de tenis, de la nevasta altuia. De când rămăsese fără slujbă, Ronie se lăsase năpădit de o ranchiună care se manifesta când îți era lumea mai dragă. Mecanismul de adaptare socială care ne face să nu spunem ceea ce nu trebuie spus nu mai funcționa la soțul meu de mult timp. "Nu, nu m-am certat cu nimeni." "Și de ce te-ai întors atât de devreme? Niciodată nu veniți într-o joi înainte de trei dimineața." "Astăzi da", a zis. Nu a mai adăugat nimic și nici nu mi-a îngăduit să o fac eu. S-a ridicat și și-a aranjat fotoliul mai aproape de balustradă, aproape cu spatele la mine. Nu era o o jignire, ci atitudinea unui spectator care caută cel mai bun loc de unde să vadă scena. Casa noastră este situată în diagonală față de a familiei Scaglia, sunt față în față, despărțite de două sau trei alte case, dar, pentru că a noastră este mai înaltă și în ciuda plopilor din curtea familiei Iturria care o acoperă, de acolo se puteau vedea acoperișul, grădina și piscina aproape în întregime. Ronie se uita spre piscină. Luminile erau aprinse și nu se distingea mare lucru. Se zăreau formele, conturul; se putea ghici apa unduindu-se și desenând umbre pe plăcile de faianță turcoaz.

M-am ridicat și am stat în spatele fotoliului lui Ronie. Tăcerea nopții era adâncită de foșnetul plopilor familiei Iturria, care fremătau din când în când în vântul călduț și sunau de parcă ar fi plouat în toiul nopții înstelate. Am șovăit dacă să plec sau să rămân, căci, în afara atitudinii sale absente, Ronie nu-mi sugerase s-o șterg, iar pentru mine asta însemna mult. Îl observam din spate, pe deasupra spătarului de lemn. Se fâțâia mereu pe scaun, fără a-și găsi poziția prielnică, era nervos. Mai târziu am aflat că nu era nervos, ci speriat, dar atunci nu știam. Și era greu să bănuiesc, Ronie nu se temuse niciodată de nimic. Nici măcar de ce mă temeam eu, teama care apăruse cu câteva luni în urmă și nu mă lăsa în pace nici ziua, nici noaptea. Aceea care mă făcea să uit ce fac, când mă aflam în fața frigiderului. Teama care mă însoțea neîncetat, chiar dacă mă prefăceam, chiar dacă râdeam, chiar dacă vorbeam despre orice altceva, chiar dacă jucam tenis sau semnam un înscris. Cea care, în seara aceea și în ciuda distanței impuse de Ronie, m-a făcut să spun cu o naturalețe prefăcută: "Juani a ieșit". "Cu cine?", a vrut să știe. "Nu l-am întrebat." "La ce oră se întoarce?" "Nu știu. A plecat pe role." Din nou liniște și apoi am spus: "Era un mesaj de la Romina pe robot, zicea că-l așteaptă ca să dea o raită. Raită o fi oare vreo parolă de-ale lor?" "Raită e raită, Virginia." "Atunci să nu mă îngrijorez?" "Nu." "O fi cu ea." "O fi cu ea." Și am rămas din nou în tăcere.

După aceea au mai fost cuvinte, cred, dar nu-mi aduc aminte. Formule repetate din pactul tacit. Ronie și-a turnat alt whisky, i-am dat gheața. El a luat o mână de cubulețe și câteva au căzut pe jos, alunecând până la balustradă. Le-a urmărit cu privirea, de parcă ar fi uitat o clipă de casa din față. El se uita la cubulețe, eu mă uitam la el. Și poate că am fi zăbovit așa, înlănțuind priviri, dar chiar în momentul acela s-au aprins luminile la piscina familiei Scaglia și s-au făcut auzite voci în ploaia frunzelor de plop. Râsul lui Tano. Muzică; suna ceva ca un jazz contemporan și trist. "Diana Krall?", am întrebat, dar Ronie nu mi-a răspuns. Era din nou încordat, s-a ridicat, a călcat în picioare cuburile de gheață, s-a așezat din nou, și-a dus pumnii la gură, a strâns din dinți. Am știut că îmi ascunde ceva ce ținea strâns în gură ca să nu iasă. Ceva legat de lucrurile de la care nu-și putea lua ochii. O ceartă, gelozie, vreun gest disprețuitor pe care nu putuse să-l suporte. O umilire mascată în glumă; specialitatea lui Tano, am cumpănit. Ronie s-a ridicat iarăși și s-a dus la balustradă ca să vadă mai bine. Și-a golit paharul. În picioare, printre plopi, se uita și nu mă lăsa să văd la rândul meu. Dar am auzit clipocitul apei și mi-am închipuit că cineva s-a aruncat în piscina familiei Scaglia. "Cine a intrat în apă?", am întrebat. Răspunsul n-a venit. Și nu-mi păsa de cine se aruncase, ci de tăcere, un zid de care mă loveam de fiecare dată când voiam să mă apropii. Sătulă de eforturi zadarnice, am coborât. Nu eram supărată, dar era limpede că Ronie nu se afla acolo cu mine, ci dincolo, peste stradă, scăldându-se în piscina familiei Scaglia cu prietenii lui. Abia am început să cobor treptele, că jazz-ul care venea din casa lui Tano a încetat deodată, rupând la jumătate un acord, lăsându-l frânt.

M-am dus la bucătărie, am zăbovit mai mult decât ar fi fost necesar spălând paharul, căci capul mi se umplea de gânduri ce păreau să nu încapă în el. Mă gândeam la Juani, nu la Ronie. Cu toate că încercam să nu o fac și căutam stratageme. Aidoma celor ce numără oi ca să adoarmă, eu îmi imaginam tranzacții imobiliare, cui să-i arăt casa familiei Gómez Pardo, cum să fac să se finanțeze cumpărarea casei familiei Canetti, garanția pe care uitasem să o încasez de la familia Abrevaya. Și apărea din nou Juani, nu Ronie. Juani mai limpede, mai intens. Am șters paharul și l-am pus la locul lui în dulap, dar l-am scos din nou ca să-l umplu cu apă, aveam să simt nevoia de a lua ceva înainte de a adormi în noaptea aceea. Ceva care să mă facă să mă prăbușesc pe pat. Pesemne că aveam vreo pastilă bună în astfel de cazuri în sertarul meu cu medicamente. Din fericire n-am izbutit să iau nimic, căci tocmai atunci am auzit pașii grăbiți pe scară, apoi strigătul și lovitura seacă, dură, în lemn. Am dat fuga și mi-am găsit soțul căzut jos, cu un os al piciorului ieșind prin carne, plin de sânge. M-a năpădit amețeala, mi s-a părut că totul se învârtește în jur, dar trebuia să-mi vin în fire, căci eram singură și trebuia să am grijă de el și am fost recunoscătoare că nu înghițisem nimic, căci trebuia să-i fac un garou și habar n-aveam cum se face un garou, să-l leg măcar cu o cârpă, un prosop curat, să-i opresc sângele și să chem salvarea; nu, salvarea nu, întârzie prea mult, mai bine direct la spital și să-i las un bilet lui Juani. "Am plecat cu tati, avem puțină treabă, dar ne întoarcem repede, dacă e ceva, sună-mă pe celular. Toate bune. Sper că și tu ești bine. Te pup, Mama."

În timp ce îl târam spre mașină, Ronie a țipat de durere și țipătul lui m-a însuflețit. "Virginia, du-mă la Tano", a strigat. Nu l-am luat în seamă, presupunând că e un fel de delir din pricina situației, și l-am urcat cum am putut pe scaunul din spate. "Du-mă la Tano, pe toți dracii", a strigat din nou și apoi a leșinat. De durere, mi s-a spus mai târziu la spital, dar nu. Am condus cu toată viteza, în modul cel mai îngrozitor, fără a respecta indicatoare de genul "Aveți grijă. Copii jucându-se", nici limitatoare de viteză. Nu m-am oprit nici măcar când l-am văzut pe Juani traversând în goana mare, desculț, pe o stradă transversală. În urma lui, Romina. De parcă ar fi fugit de ceva, ăștia doi mereu fug de ceva, m-am gândit. Și uitându-și undeva rolele. Juani își pierde mereu lucrurile. Dar nu puteam să pierd timpul gândindu-mă la Juani. În noaptea aceea nu. Pe drum spre intrare, Ronie s-a trezit. Amețit încă, s-a uitat pe fereastră, încercând să-și dea seama unde se află, dar avea aerul să nu înțeleagă. Nu mai striga. Cu două străzi înainte de a ieși din La Cascada, ne-am întâlnit cu camioneta Teresei Scaglia. "Aia e Teresa?", a întrebat Ronie. "Da." Ronie și-a pus mâinile în cap și l-a podidit plânsul, mai întâi încet, ca o tânguire, apoi înăbușit. L-am privit prin oglinda retrovizoare, ghemuit și întristat. Am încercat să-l liniștesc vorbindu-i, dar a fost cu neputință și m-am obișnuit cu litania lui. Cum te obișnuiești cu durerea care se instalează pe nesimțite și cu discuțiile pline de cuvinte goale.

Când am ajuns la spital, nu mai auzeam plânsetul soțului meu. Dar plânsetul era acolo. "De ce plângeți așa?", l-a întrebat medicul de gardă. "Vă doare rău?" "Mi-e frică", a răspuns Ronie.


Virginia spunea mereu că, deși casa familiei Scaglia nu era cea mai bună din Altos de la Cascada, atrăgea cel mai mult atenția clienților agenției sale imobiliare. Și dacă exista în cartierul nostru cineva care să se priceapă la case bune sau rele, aceea era ea. Casa lui Tano era fără îndoială una dintre cele mai mari din country, iar aceasta schimba lucrurile. Mulți dintre noi o priveam cu o oarecare invidie, deși nimeni nu ar îndrăzni să o mărturisească. De cărămidă netedă, cu acoperiș de țigle de ardezie neagră în mai multe ape și tâmplăria de lemn alb, avea două etaje, șase dormitoare, opt băi, fără să o punem la socoteală pe cea din camera servitorilor. A apărut în două sau trei reviste de decorații interioare, datorită relațiilor arhitectului care o construise. La etajul superior funcționa un home theatre și lângă bucătărie un family cu mobile din ratan și o masă de lemn și fier cu patină de culoarea oxidului. Camera de zi era în fața piscinei și, de pe fotoliile de culoarea nisipului, în fața ferestrei mari care se întindea din perete în perete și din podea până în tavan, aveai senzația că te afli într-un deck de lemn care începea în capătul galeriei.

În grădină, fiecare arbust fusese pus într-un loc dinainte stabilit, după culoare, înălțime, grosime și felul de a fremăta în vânt. "Este cartea mea de vizită", spunea Teresa, care, îndată după ce se mutaseră în La Cascada, a lăsat grafologia ca să înceapă să studieze peisagistica și, cu toate că nu avea nevoie să lucreze, părea mereu în căutare de alți clienți, ca și cum a-i cuceri ar fi reprezentat pentru ea mult mai mult decât o nouă grădină de care să se ocupe. În casa ei nu erau plante veștejite și nici rău mirositoare, în grădina ei nu erau plante care să se fi născut pur și simplu, pentru că a zburat o sămânță și a căzut acolo, nu se vedeau mușuroaie și nici cepe de răsad. Iarba era ca un covor de un verde intens, imaculat, fără nuanțe. Într-o linie imaginară, în punctul exact unde se schimba culoarea ierbii se sfârșea grădina și începea terenul de golf, gaura 17; un bunker de nisip în partea stângă și un hazard, o mică oglindă de apă artificială, la dreapta, completau priveliștea văzută din casă.

Teresa a intrat pe poarta dinspre parcare. Nu a avut nevoie de cheie, în Altos de la Cascada nu încuiem porțile. Spune că i-a părut ciudat să nu audă hohotele soțului ei și ale prietenilor lui. Prietenii noștri. Hohote înăbușite în alcool. Și s-a bucurat pentru că nu trebuia să-i salute, era prea obosită ca să suporte glumele dintotdeauna, a spus. Ca în toate zilele de joi, se adunaseră ca să mănânce și să joace cărți și, conform tradiției înrădăcinate de multă vreme, în ziua aceea soțiile lor trebuiau să se ducă la cinema. În afară de Virginia, care nu mai se întâlnea de mult timp cu ele, scuzându-se în fel și chip, fără ca nimeni să se deranjeze să-i analizeze pretextele și pe șoptite îi atribuiau cu toții absențele problemelor economice. Nici copiii familiei Scaglia nu erau acasă în noaptea aceea; Matías dormea acasă la familia Florín, iar Sofía, vrând-nevrând, la stăruințele tatălui, se dusese să doarmă la bunicii din partea mamei. Servitoarea avea ziua liberă, Tano însuși stabilise că trebuie să se odihnească joia, pentru ca în ziua aceea nimeni din casă să nu-i deranjeze pe el și pe prietenii lui, întrerupând din vreun motiv partida de cărți.

A urcat scările, temându-se că, poate, după prea mult vin sau șampanie, bărbații au sfârșit prin a moțăi în home theatre, prefăcându-se că văd un film sau vreun eveniment sportiv. Nu erau acolo și în drum spre camera ei nu mai era nici un pericol să dea peste ei. Casa părea pustie. Nu era îngrijorată, ci mai degrabă intrigată. Dacă prietenii soțului ei nu plecaseră pe jos, nu puteau fi departe, își zise; când venise, trebuise să ocolească la intrarea în casă camioneta lui Gustavo Masotta și pe a lui Martín Urovich, parcate în fața casei. A ieșit pe balcon și în întunericul nopții i s-a părut că vede câteva prosoape pe deck-ul de lemn. Era o noapte plăcută, cu toate că era la sfârșitul lui septembrie, și, de când Tano ceruse să se instaleze boilerul pentru a încălzi apa din piscină, speculațiile legate de climă și de natație nu urmau modelele cunoscute. Nu încăpea îndoială că băuseră la piscină și acum se schimbau în vestiarul din chioșc, s-a gândit. Și, pentru că nu mai avea chef să gândească, și-a pus cămașa de noapte și s-a băgat în pat.

La patru dimineața s-a trezit singură. Latura stângă a patului era goală. S-a dus în partea din față a casei și a văzut pe fereastră că mașinile erau tot acolo. Casa zăbovea mută. A coborât, a trecut prin camera de zi și a constatat că tot ce văzuse de pe balcon erau prosoape și tricouri. Dar nu era lumină la piscină și le-a distins anevoie. S-a dus în family, era totul la locul lui: sticlele destupate, scrumierele pline de chiștoace, cărțile împrăștiate pe masă ca și cum doar ar fi terminat o partidă. Și-a văzut de drum până la chioșc și în vestiar a găsit hainele bărbaților aruncate pe bancă, niște chiloți mototoliți pe jos, o șosetă fără tovarășa ei, atârnată de robinetul de la duș. Numai hainele lui Tano^[i] fuseseră împăturite cu grijă și așezate pe marginea băncii, lângă pantofi. Nu puteau să se plimbe la ora aceea și în costum de baie, s-a gândit. Atunci s-a dus la piscină. A încercat să aprindă lumina, dar în sectorul acela lipsea, ca și cum s-ar fi decuplat disjunctorul, însă mai târziu avea să știe că nu fusese disjunctorul, ci întrerupătorul termomagnetic. Apa era liniștită. A atins prosoapele și a băgat de seamă că nu fuseseră folosite, erau uscate, doar puțin umede de rouă. Pe marginea piscinei, ordonate în linie perfectă, trei cupe de șampanie goale au descumpănit-o. Nu pentru că bărbații băuseră acolo, o făceau oriunde, ci pentru că erau paharele de cristal din serviciul de la nuntă, cele dăruite de tatăl lui Tano și pe care Tano însuși le ținea pentru ocaziile speciale. Teresa s-a grăbit să le ia de acolo înainte să le spargă briza dimineții, vreo pisică sau vreo broască. În afară de anumite accidente pricinuite de elemente ale naturii, în La Cascada nu ne paște nici o primejdie. Așa credeam.

Adunând paharele, Teresa abia dacă s-a uitat în apa nemișcată. Luându-le, două dintre ele s-au ciocnit și clinchetul cristalului a făcut-o să tresară. Le-a cercetat și a văzut că sunt intacte. S-a dus spre casă. A mers încet, pentru ca paharele să nu se mai lovească și fără să bănuiască măcar ceea ce aveam să aflăm cu toții în ziua următoare: că sub apa aceea călduță, în adâncul piscinei, erau cufundate trupurile soțului ei și celor doi prieteni ai lui, morți.