Arta narațiunii politice. De ce câștigă poveștile voturi în epoca postadevărului

Philip Seargeant este scriitor, cercetător și regizor de filme educative specializat în lingvistică și comunicare. În prezent, activitatea lui se axează pe relațiile dintre limbă, politică și rețelele de socializare, iar în trecut a analizat emergența și rolul limbii engleze ca idiom global. Este conferențiar la Open University, unde predă lingvistică aplicată, și scrie articole pentru publicații de renume, printre care The Huffington Post, The New European și Prospect.

Susține conferințe și moderează dezbateri pe subiecte de interes public, la scară națională și internațională. A fost consultant de conținut pentru BBC. Arta narațiunii politice este mărturia lui Seargeant despre o lume a postadevărului, în care poveștile memorabile care apelează la emoțiile alegătorilor, mai degrabă decât la rațiune, câștigă inimi și voturi.

Ludovic‑Ștefan Skultéty a studiat Filosofia, apoi Istoria și Teoria Artei. A tradus din franceză și din engleză. Printre traducerile lui apărute la Curtea Veche Publishing se numără Regatul pustiu (Kira Jane Buxton), Fantome (Dolly Alderton), Vocea mea te va însoți (Sidney Rosen), Scrisori remarcabile. Pisici (compilație de Shaun Usher) și Arta narațiunii politice (Philip Seargeant).
Cum reușesc poveștile să ne influențeze alegerile? Ce rol joacă arta narațiunii în politică? Într-o lume în care postadevărul a devenit norma, făcând din judecata limpede o sarcină tot mai dificilă, Philip Seargeant ne demonstrează prin apel la cele mai grăitoare exemple din istoria recentă, de la Brexit până la mandatul lui Trump, că o intrigă bine aleasă ne poate manipula emoțiile. Așa ajungem să înțelegem mai bine atât propria natură, cât și resorturile haosului mediatic al zilelor noastre.

Când analizăm în paralel structura unei povești și a unui discurs politic, ajungem la concluzia că succesul se măsoară în reacțiile pe care ni le stârnesc protagoniștii. Seargeant este un fin observator al mecanismelor care alcătuiesc lumea, scoțând la lumină secretele persuasiunii, strategiile lingvistice și tropii-cheie ai narațiunii. Totul ia forma unei cercetări originale despre felul în care mass-media și partizanatul transformă povestea în avantajul suprem al oricărei curse politice.

"Cât contează povestea într-o confruntare electorală? Cât se lasă oamenii seduși de un mit? Când a fost forjat sistemul liberal parlamentar bazat pe alegeri periodice, acum mai bine de trei secole, filozofii și gânditorii politici mizau pe rațiunea alegătorilor. Dar politicienii au știut dintotdeauna că poveștile nu sunt doar pentru adormit copiii! În Arta narațiunii politice, Philip Seargeant arată cu talent și coerență de ce astăzi, parcă mai mult decât altădată, povestea se află în centrul alegerilor. Și asta nu pentru a hiperboliza povestea, ci pentru a favoriza înțelegerea regulilor jocului politic." (Cristian Pârvulescu, SNSPA)

"O strălucită analiză a propagandei: autorul ne arată cum funcționează tehnicile dramatice și narative prin care se aruncă o umbră de îndoială asupra faptelor și identității." (The Irish Times)

"O analiză a felului în care politicienii ne câștigă inimile construind povești în care ei sunt protagoniștii." (Financial Times)

"Oricine are măcar un dram de interes față de politică ar trebui să citească această carte." (LSE Review of Books)

"Edificatoare și distractivă, această lucrare ne arată cum devenim actori în narațiunile politicienilor, dar și cum să ne redobândim controlul asupra propriilor destine." (Peter Pomerantsev, London School of Economics)


Strategul politic Mark McKinnon afirmă că orice campanie politică bună are în miezul ei un îndemn emoțional simplu. Formula creării unei narațiuni politice, spune el, este clară. Îți dezvolți povestea în jurul unuia dintre următoarele două sentimente: speranța sau teama. Este ceea ce induce dorința de schimbare; ceea ce duce la conflictele care dau formă intrigii. Structura narativă analizată în capitolul anterior creează luptele în care intră protagonistul pe calea spre împlinirea obiectivului, dar motivația care îi animă căutarea provine din aceste sentimente fundamentale.

Oricât de simplist ar suna, acest lucru are un succes dovedit. Dacă luăm ca exemplu strategiile ultimilor președinți democrați, vedem că amândoi aderă la formula lui McKinnon în cel mai literal sens cu putință. Și o fac astfel spunând povești biografice care exemplifică setul de valori simbolizat de sentimentul ales.

Despre ultimii doi președinți dinaintea lui Trump au fost făcute filme importante, ambele după ce subiecții lor au părăsit biroul prezidențial, iar narațiunile sunt încadrate de ceea ce știm despre moștenirea lor politică. În filmul lui Oliver Stone, W, despre viața și președinția lui George W. Bush, această moștenire privește extrem de ambiguul statut al Războiului din Irak și al consecințelor lui. În Barry, făcut de Vikram Gandhi, este vorba despre statutul lui Barack Obama ca primul președinte american non-alb. Poveștile spuse de ambele filme vorbesc mai mult despre relațiile tensionate dintre tați și fii decât despre politică. Stone a transformat povestea vieții lui Bush în drama personală a unui om care depune eforturi să se ridice la nivelul așteptărilor tatălui său, în vreme ce problemele geopolitice sunt văzute doar ca mijloace prin care încearcă să își rezolve lupta interioară. Barry, care ilustrează perioada de maturitate timpurie a lui Obama anterioară intrării în politică, ne spune cum e să crești în absența tatălui și să nu fii alb într-o societate care mai are mult de muncă la capitolul probleme de identitate rasială. În ambele cazuri, nucleul emoțional al intrigii este dorința personajului principal de a fi acceptat și iubit.

Mult înainte să fie realizate filmele, ambii politicieni și-au refăcut cu grijă biografiile ca parte a construcției propriilor personalități. În cazul lui Obama, asta implica prezentarea poveștii lui de viață ca pe un exemplu de fundamentare emoțională a Visului American.

Momentul în care Obama a răzbit în politică a fost susținerea discursului său la Convenția Națională a Partidului Democrat din 2004, intitulat "Îndrăzneala de a spera". Doi ani mai târziu, acesta va deveni titlul celei de-a doua sale cărți și este inspirat dintr-o predică a fostului său pastor, Jeremiah Wright, care la rândul său s-a bazat pe o pictură a lui G.F. Watts, intitulată simplu Speranță.

Cartea lui Obama avea subtitlul Reflecții despre salvarea visului american, iar structura narativă a discursului său adresat poporului american - atât în speech-ul ținut, cât și în carte - era clădită în mare parte în jurul arhetipului Cenușăresei. Cu credință, perseverență și prin muncă asiduă, orice american poate obține atât succesul, cât și acceptarea din partea celorlalți. Își încheie speech-ul din 2004 cu o înșiruire de exemple de grupuri care au rezistat în vremuri de restriște: sclavii care cântau cântece despre libertate, imigranții căutând o viață mai bună în Statele Unite, personalul naval în serviciul activ peste granițe și, în sfârșit, autoreferința la "băiețelul plăpând cu nume ciudat, care credea că America are și pentru el un loc". Ideea de speranță e folosită ca o mantra de-a lungul întregului discurs, adunând laolaltă teme ale oportunității și aspirației - și Obama, aflat în fața celor de la conferință, se dă pe sine ca exemplu paradigmatic. Firește, mai târziu, acest cuvânt devine indisolubil legat de imaginea sa prin folosirea lui pe bine-cunoscutul poster cu portretul în roșu, albastru și alb, conceput de Shepard Fairey. [...]

Celălalt sentiment important, în afară de speranță, care dă forță narațiunii politice este teama. La alegerile prezidențiale din 1828, când John Quincy Adams, aflat la putere atunci, se chinuia să îl învingă pe Andrew Jackson, cei care se ocupau de campania președintelui au hotărât să mizeze pe o viziune apocaliptică a ceea ce avea să se întâmple dacă Adams nu ar fi fost reales. Au pus la punct o primă versiune a strategiei Proiectului Spaimei - a ceea ce expertul în științe politice Daniele Albertazzi numește un act de "dramatizare" care deplânge toate marile tragedii pe care le-ar suferi comunitatea dacă ar respinge actuala conducere. În acest caz, dacă John Quincy ar fi pierdut alegerile, avertiza campania, America ar fi fost copleșită de ură, năpastă și molime, cu Satana însuși mergând țanțoș prin țară. [...]

Un alt element crucial împărtășit de sloganul campaniei Leave și de cel al lui Trump este evocarea nostalgică a unei epoci de aur. Dominic Cummings, directorul campaniei Vote Leave, a vorbit despre felul explicit prin care a încadrat sloganul pentru a include această idee. Într-un discurs ținut la un an după referendum, a spus: "Observați cum cuvântul «înapoi» atrage după sine aversiunea față de pierdere: ceva a fost pierdut, iar noi putem obține ce am pierdut." Referința strategică la trecut este exact ca în cazul sloganului "Să facem America măreață din nou". Nu doar că sugerează o pierdere, ceva ce poate fi redobândit, ci invocă un sentiment de siguranță - trecutul oferă mai multă siguranță și e un loc mai puțin înspăimântător decât viitorul. E pur și simplu liniștitor psihologic, fiindcă e vorba despre ceva cunoscut. Apoi, să nu uităm că lupta de a recâștiga paradisul pierdut este una dintre ideile fondatoare ale societății iudeo-creștine. Căderea din starea de inocență a unor vremuri mai simple și mai prielnice este o narațiune definitorie a culturii occidentale - și ambele sloganuri se bazează pe acest arhetip narativ. [...]

În America, în aceeași zi, tot în ziare, povestea lingvistică dominantă era mai puțin consecința logică a unor întâmplări și cu siguranță ceva suprarealist față de cazul Marii Britanii. A fost incidentul cu haina Melaniei Trump, survenit când prima-doamnă, în calitate de susținătoare a politicii soțului ei, a vizitat niște copii de imigranți, separați forțat de părinți la granița dintre Mexic și Texas și ținuți în acele adăposturi pentru "vârsta fragedă". Pe drumul până acolo și înapoi, a fost fotografiată purtând o jachetă verde având scrise pe spate cuvintele "Chiar nu-mi pasă, dar vouă?". Deloc surprinzător, sensul mesajului a dat naștere unor reacții vehemente în mass-media.

Șirul interpretărilor poate fi rezumat după cum urmează. Ca urmare a furtunii dezlănțuite pe rețelele de socializare, purtătoarea de cuvânt a primei-doamne a încercat să lămurească problema publicând un anunț pe Twitter conform căruia mesajul fusese un hering roșu. "Dacă mass-media și-ar folosi timpul & energia pentru a observa acțiunile & eforturile ei de a-i ajuta pe copii - în loc să se concentreze și să speculeze asupra garderobei sale -, am realiza atâtea lucruri pentru ei. #ÎiPasă #EsteDoarOJachetă."

În mai puțin de două ore și jumătate, soțul ei oferea o interpretare diferită: mesajul "CHIAR NU-MI PASĂ, DAR VOUĂ?" de pe spatele jachetei Melaniei se referea la cei care creează și răspândesc știrile false, a anunțat el pe Twitter. "Melania a învățat cât de mincinoși sunt unii și chiar nu îi mai pasă!"

În acel moment, mesajul de pe haină devenise deja o memă, iar un user de Twitter înlocuise "CHIAR NU-MI PASĂ, DAR VOUĂ?" cu textul "VOTEZ ÎN NOV, DAR VOI?", iar un altul crease o pagină web destinată strângerii de fonduri pentru diferite grupuri de susținere a imigranților și numită ireallydocare.com.

Până la sfârșitul zilei, trusturile de presă precum BBC lansaseră știri cu o varietate de posibile interpretări, mergând de la "ei chiar nu îi pasă" și până la "e doar o jachetă". Alții postau texte sub titlul What We Know about How Melania Trump Decides What to Wear, semnate în special de designeri care refuzaseră să creeze haine pentru ea. În același timp, la un miting pe tema "Stop separării" la granița Texasului, o reinterpretare a sloganului de pe jachetă a devenit cel mai popular semn al protestului. [...]

Astfel încât, la finalul anilor 2010, ideea că internetul ar putea deveni campionul democrației a fost înlocuită de afirmații precum cea conform căreia tehnologia digitală, și în particular rețelele de socializare, reprezintă o amenințare serioasă la adresa ideii înseși de democrație. Tehnologia era în pericolul de a distruge sistemul de guvernare care susținuse democrația liberală încă din epoca Iluminismului. Iar în această situație de criză, conducerea fusese preluată de controversa privitoare la complexul de probleme și argumente adunate sub termenul de fake news.

Rădăcinile acelei situații de criză erau următoarele. În termeni mai degrabă simpli, cunoașterea noastră și modul în care înțelegem lumea provin din două surse. Prima este experiența directă: ce se întâmplă personal cu noi și ce observăm cu propriii ochi (inclusiv ce observăm din experiența altora din comunitate). Căutăm o logică în aceste date ale experienței personale, parțial datorită aptitudinilor noastre cognitive înnăscute (felul în care ne este structurat creierul) și parțial datorită convențiilor culturale și valorilor pe care le-am obținut prin educație (cele mai multe fiind rezultatul a ceea ce am învățat la școală). Aceste valori culturale creează un cadru particular prin care percepem evenimentele și fac parte din sistemul pe care îl folosim ca să interpretăm datele experienței și să le găsim logica.

Cunoașterea lumii care provine din experiența personală e însă doar o fracțiune din totalitatea cunoașterii a ceea ce se petrece în lume. Restul e cunoaștere mediată - de oameni pe care îi cunoaștem sau de informații obținute din ziare, cărți, de la televizor și de pe internet. Aceasta e deja procesată și împachetată de cei care realizează medierea. În actualul ecosistem mass-media, asta implică deseori straturi succesive de procesare și ambalare: de la firmele de PR și consilierii media la trusturile de presă și comentatorii din rețelele de socializare, toate selectând, formând și simplificând informația, de obicei cu un anumit scop în minte.

Ca societate, facem judecăți despre ce considerăm că e o mediere corectă și ce e manipulare și propagandă. Desigur, linia care desparte corectitudinea de incorectitudine - între a avea o perspectivă anume asupra noutăților (o parte inevitabilă a procesului de mediere) și a fi părtinitor în mod explicit - nu este nici clară, nici de la sine înțeleasă. [...]

Programul de televiziune ucrainean StopFake news își încurajează urmăritorii să interacționeze cu fiecare episod săptămânal prin jocul numit StopFake Bingo! Așa cum o explică programul: "De-a lungul anilor, cititorii probabil au remarcat că aproape toate știrile false rusești despre Ucraina au aceleași tipare - povești despre fasciști, despre președintele ucrainean bând etc." În loc să urmărească pasiv aceste jigniri aduse la adresa națiunii lor, telespectatorii sunt încurajați să printeze de pe site-ul emisiunii "foaia jucătorului de bingo" și să asculte exemple de dezinformare despre țara lor, uzate de la atâta folosire. Sunt aduse în discuție teme precum: "Ucraina va îngheța fără gazul rusesc!", "Ucraina folosește trupe ISIS/islamice în Donbas!" (conflictul armat din regiunile ucrainene Donețk și Lugansk) sau doar "Ceva despre Eurovision". Așa cum o sugerează programul, de ce să nu transformăm lipsa de originalitate și clișeele propagandiștilor ruși în divertisment la care să participe și cei de acasă?

Proiectul StopFake a fost creat ca o organizație de verificare a faptelor. În Ucraina, dezinformarea era de mult o problemă, în primul rând din cauza relației tensionate cu marele ei vecin din Est, iar scopul proiectului a fost de a dezvălui care sunt poveștile false despre țara lor. StopFake news este emisiunea săptămânală a proiectului. Pe parcursul transmiterii știrilor, toate poveștile sunt dovedite a fi false. Cei care verifică datele demonstrează că într-un fel sau altul sunt înșelătoare, incorecte sau pur și simplu neadevărate. Scopul este de a identifica minciunile și de a le dezvălui în direct, în timp ce telespectatorii își completează foile de bingo, plini de optimism.

StopFake a fost creat în 2014 - exact, cu mai bine de doi ani înainte ca ideea de fake news să își înceapă dominația asupra discursului politic în Vest. Sintagma a pătruns cu adevărat în mass-media anglofonă abia începând cu noiembrie 2016. La acea vreme, mai multe trusturi de presă au scris despre un trend al poveștilor inventate răspândite online. Termenul pe care l-au folosit pentru a le identifica fusese propus câțiva ani mai devreme de jurnalistul Craig Silverman: fake news. Este o sintagmă suficient de simplă care părea să definească un fenomen deloc nou, dar care luase atunci avânt. [...]

Istoria cuvântului fake este relativ scurtă în raport cu cea mai mare parte a vocabularului englez: apare abia în secolul al XIX-lea. Verbul to fake a apărut în argoul hoților. În prima fază a folosirii lui, a avut mai multe sensuri, inclusiv cel de a prăda, a răni, a omorî și cel de a manipula pentru a păcăli pe cineva. Primul exemplu cunoscut din Oxford English Dictionary este din 1819, iar sursa este un dicționar de termeni argotici, scris de un condamnat care fusese transportat în Australia. Într-o explicație care e relevantă pentru evazioniștii fiscali din toate epocile, dicționarul explică: "To fake your pin înseamnă să îți vatămi piciorul, să te tai la el, ca și cum ai pățit-o fără să vrei, în nădejdea că vei ajunge pe lista doctorului."

Să ne întoarcem în 2016. Evoluția termenului începe cu un număr de articole despre o succesiune de povești de același fel inventate înainte de alegerile prezidențiale din SUA, 2016. Ca reacție la asta, un șir de comentatori politici și figuri publice au început să acuze știrile false că "otrăvesc discursul politic" și corup democrația. [...]

Acest fel de fake news are consecințe reale deosebit de grave. Și este o problemă internațională. O investigație pornită de Yemisi Adegoke și BBC Africa Eye a cercetat modul în care răspândirea de informații false prin intermediul rețelelor de socializare era responsabilă de răzvrătiri motivate politic, atacuri și omucideri în rândul populațiilor fulani și berom în Nigeria, în 2018. Imagini violente care circulau pe internet erau incorect atribuite diferitor facțiuni, iar asta a fost suficient pentru a genera atacurile sângeroase ale unei comunități asupra alteia.

Când urmărim sensul unui cuvânt, e important să ne uităm la contextul în care e folosit - cine îl rostește, când și în ce scop. E ceea ce îi conferă acelui cuvânt forță culturală. Acest lucru a devenit și mai evident când, în a doua etapă a evoluției "știrilor false", termenul a fost confiscat de dreapta politică. La începutul lui decembrie 2016, cu mai puțin de o lună după victoria sa în alegeri, Trump a scris pe Twitter un mesaj în care spunea că unele lucruri declarate de el în mass-media sunt "ridicole & neadevărate - FAKE NEWS!". A continuat acest subiect în prima lui conferință de presă ca președinte ales, răspunzând la o întrebare pusă de un reporter CNN cu un disprețuitor: "Tu ești fake news!" [...]

Donald Trump i-a dat termenului o forță brută impresionantă. L-a folosit ca să dezaprobe fățiș orice nu îi convenea și, obsedat de rating, a postat încontinuu mesaje care spuneau același lucru, că "orice sondaj negativ e bazat pe fake news". Termenul folosit astfel a fost rapid preluat de suporterii lui - vice-consilierul său Sebastian Gorka, de pildă, a rămas în memoria publicului când a evitat o întrebare care nu îi convenea pusă de Evan Davis de la Newsnight, strigând: "Tocmai ați comis fake news!" [...]

Cealaltă narațiune, la fel de puternică, este cea a cetățeanului obișnuit, oropsit de elita coruptă care își vede doar de propriile interese. Este povestea pe care Donald Trump a folosit-o cu succes atât în campania sa, cât și în timpul președinției, prezentându-se ca un outsider care a intrat în lupta directă cu establishmentul politic și cu aliatul corupt al acestuia, presa. Această narațiune a fost un refren de-a lungul cărții de față și a fost bine stabilită înainte ca sintagma fake news să devină o modă, deci nu a fost greu să alăturăm acest termen ca parte a poveștii.

Problema este următoarea: chiar dacă guvernul britanic, Facebook și trusturile de presă decid să renunțe la termen în favoarea unuia mai descriptiv, asta nu înseamnă că va dispărea. Cele două povești susțin multe dintre frământările politice actuale, iar fake news a devenit un termen la îndemână pentru a le evoca pe amândouă. Dacă politica ar vorbi doar despre identificarea complicațiilor în infrastructura socială și despre inventarea de strategii politice care să le înfrunte, atunci da, un termen mai prudent ar fi mai binevenit. Dar este vorba și despre persuasiune și lupte de putere - despre retorică, opinie publică și propagandă. Iar în acest sens, termenul fake news se dovedește el însuși un instrument la fel de puternic ca multe alte strategii de dezinformare.