Lupul îşi schimbă părul...

Un prieten mai tânăr mi-a spus că şi-a cumpărat o maşină. M-am bucurat pentru el. Găsise o ocazie, un Citroën CX, cu doar câteva sute de euro. Chiar şi hârb, tot era de rasă, o maşină de colecţie, maşina preşedinţilor francezi din anii 1970. Lunetă concavă, volan cu o singură spiţă lată, tapiţerie din piele, trapă electrică pe acoperiş. În mod neaşteptat, era chiar bine îngrijită, nu-şi arăta vârsta. Cu puţină atenţie ar fi putut deveni un participant serios la defilările modelelor care au făcut istorie. Dar n-a fost să fie aşa.

Folosită de amicul meu doar câteva ori, dar lăsată cu orele cu farurile aprinse pe post de lumină de picnic, şi nealimentată la timp cu benzină, a eşuat până la urmă pe o stradă din Bucureşti, cu rezervorul gol, şi bateria descărcată. "N-am redresor, nici canistră, nici pompă de aer, manometru, sau scule", mi s-a plâns prietenul, "n-ai cumva să-mi împrumuţi tu toate astea ca s-o pot urni din loc?"

Fireşte, m-am grăbit să ajut un tânăr la început de drum, care n-avea de unde să aibă tot ce-i trebuia. I-am dat ce mi-a cerut, şi am aşteptat nerăbdător veşti de la el. Linişte şi pace o lungă perioadă de timp. M-am jenat să-l întreb, ca să nu zică că-l grăbesc. La un moment dat aş fi avut însă nevoie de redresor, se apropia iarna, şi m-am gândit că n-ar fi rău să-mi încarc şi eu bateria la maşină, preventiv. L-am întrebat atunci dacă-mi poate înapoia lucrurile pe care i le-am împrumutat, şi am primit cel mai deconcertant mesaj cu putinţă: "Îmi pare rău, nu le mai am. Parcasem maşina într-un loc nepermis, şi mi-au ridicat-o, iar când am aflat era prea târziu, ar fi fost prea scump s-o recuperez, costa mai mult decât am dat pe ea".

Se subînţelegea că tot ce rămăsese în interiorul maşinii era paguba mea, şi doar a mea, şi că n-o să mai văd niciodată nimic din ce-i împrumutasem prietenului meu. A trebuit să înghit în sec, şi să-mi cumpăr un nou redresor. M-am decis atunci să nu mai împrumut nimic nimănui, oricât de multă nevoie ar avea. Dar intransigenţa nu m-a ţinut mult.

Când am făcut o renovare în casă, meşterii pe care-i angajasem au început să lucreze la ochi, fără să le pese că totul rămâne strâmb în urma lor. Le-am spus că aşa nu se poate, şi că pentru ce trebuie să fie vertical, trebuie verificat cu fir cu plumb, iar pentru ce orizontal, cu nivelă cu bulă de aer. Fireşte, n-aveau nici una nici alta. Fir cu plumb a fost simplu să improvizez, dar o nivelă bună e ceva foarte special, aveam una veche, istorică, de la ţară, dar cam imprecisă, bună poate doar la operaţiuni mai generale, dar nu şi pentru lucruri de detaliu. Am cumpărat aşadar ce exista mai bun pe piaţă, un instrument profesional.

La scurtă vreme după ce am terminat renovarea, vine la mine un vecin, şi-mi spune: "N-aveţi cumva o nivelă, fac nişte lucrări la apartament, aş avea urgentă nevoie de una". Ce să fac, i-am dat-o. O vreme l-am lăsat în pace, nu i-am cerut-o, ca să nu zică că-l grăbesc. Dar când am văzut că timpul trece, şi că nu-mi mai spune nimic de nivelă, l-am întrebat dacă-i mai trebuie. "Păi dacă am văzut că nu mi-o cereţi înapoi, m-am gândit că poate n-aveţi nevoie de ea, şi am dus-o la ţară, că am nişte lucrări şi acolo. Dar v-o aduc înapoi." De atunci tot aştept.

Între timp, prietenul meu cu maşina ridicată şi-a luat alta, tot de ocazie. Un Volvo combi, superb, cu tapiţerie din piele, tot ieftin, doar câteva sute de euro, din ce mi-a povestit. N-am îndrăznit să-i mai cer detalii, de teamă să n-aibă iarăşi nevoie de ceva de la mine, la maşinile vechi ai tot timpul nevoie de câte ceva, mi-ar fi fost greu să-l refuz.

Trece ceva timp, şi văd pe o străduţă retrasă un Volvo cu roţile dezumflate, cu o somaţie lipită pe parbriz. Brusc îmi vine în minte prietenul meu. Îl sun: "Trec acum pe lângă un Volvo superb, dar care pare abandonat. Are pe parbriz o somaţie de ridicare în zece zile. Nu cumva e al tău?" "Ba da, e al meu. Ştiu de somaţie, e de acum două zile." "Nu de două, de patru", îi zic eu, fără să-l mai întreb ce are de gând.

(Bucureşti, noiembrie 2020)