Imagine, sunet, atmosfera aceea delirantă de America anilor '50, un copil cu privire rece, de după o frizură care preconiza un film psihotic de groază. Şi o stare de tipic atipic, care te absoarbe ca o dependenţă: de joc, de pastile, de alcool, de confort, de psihoze, de afecţiune şi sens. Căzută iremediabil în ecranizarea acestui roman de ficţiune bazat pe o poveste reală (cam ca majoritatea cărţilor americane), The Queen's Gambit de Walter Tevis, de care nu auzisem până mai ieri seară, a devenit de la încă o vizionare de Netflix, o experienţă absolut nouă: trezitul la cinci dimineaţa pentru a termina seria. În speranţa că nu voi pica în această demenţă a dependenţei de acest gen de entertainment, îmi promit în capul meu că asta a fost a one time shot. Irelevant să repovestesc povestea: de la orfană la campioană mondială, de la dependenţă la victorie şi transcedenţă, de la traumă la vindecare, povestea lui Beth Harmon, jucată ireal de hipnotizanta Anya Marie Taylor-Joy, pare o naraţiune tipică pentru orice roman sau ecranizare după o poveste reală, care să nu te lase să dormi, să mănânci, să fumezi o ţigară. Ba asta poate îţi vine să faci, să dai creierului o pauză. Pentru că am jucat cu toţii şah la viaţa noastră. Copii, adolescenţi, adulţi, iată în prim plan un joc serios pe care taţii, bunicii, prietenii pasionaţi de gândit îl jucau cu pasiune şi cu rigoare. De aici până la povestea unei întregi industrii cu tradiţie, cu reviste, biografii, cărţi ca nişte culegeri de olimpiadă, era o cale la care n-aş fi avut niciodată acces fără serialul ăsta. O femeie într-o lume a bărbaţilor, un copil într-o lume a izolării şi depresiei acelui selfless self, o traiectorie posibilă într-un context imposibil, un algoritm transpus pe un perete psihedelic devenit realitatea-realitate, căutarea sensului, mai departe de şablonul clasic, the conquest of Paradise într-un iad al lipsei acute de sens. Plus conceptualizarea: fair-play-ului, a gândirii strategice, a texturii unei epoci, a unui machiaj ca un statement a unei lumi pierdute în sine, absorbite de sine, de acel going nowhere, de la Vonnegut încoace. De la New York, Mexico City, Paris şi Moscova, mi-e dor: de clădiri cu istorie, de lume îmbrăcată chic, de parfum şi cafenele vieneze. Mi-e dor de lumea asta.
Ies în ploaia asta de toamnă pandemică, cu şcoli online, cu lupta pentru sens, împotriva acestui Sisif care începe să mă scoată din minţi, plus nenorocita asta de luptă cu memoria. Îmi lipseşti. Nu e nimeni în parc. Într-un frig colorat, găsesc tablele de şah din Parcul Central goale. Asta nu e lupta mea. Şi de fapt, de ce ar fi o luptă?
Fără să cunosc strategii de deschidere, fără să ştiu strategii de retragere, am aflat că fără joc n-are sens. Un joc cu reguli clare. Aştept următoarea mutare. Tocmai mi-am repornit ceasul.
