Călătoria din izolare

Mă întorc pe o parte şi deschid ochiii. Mă uit la ceas: 02:22. Şi nu mai ştiu ce vreau. De fapt, nu mai ştiu ce pot să vreau. Mă stresează maxim plecarea asta. Din concret: lockdown în Atena. Mă întreb dacă are sens să ne deplasăm până la aeroport. Dar nu-i nimic. Dacă a fost ceva cu anul ăsta sinistru, a fost să mă obişnuiesc cu renunţarea: la planuri, la ataşamente, la idei şi la oameni. Dacă n-am priceput ce-i cu budismul în izolarea de meditaţie, sigur era vremea să pricep ceva acum. Aşa că, în afară de plecat în Grecia într-un moment total alandala (nu mai zic cum s-au uitat ai mei la mine cu ocazia asta), nici nu ştiam ce puteam face mai aberant. Dar, hell yeah, e timpul să cresc şi eu odată. Cu coada între picioare, le spun că plec pentru o săptămână şi nu mă uit în urmă. Să se ocupe ei de tot: de copii, de plante, de purtat mască şi de spălat pe mâini, dar mai ales, să încerce să rămână negativi. De partea mea urma să mă ocup eu. Şi numai eu ştiam ce era în mintea mea neieşită peste graniţe de aproape un an. În plus, nici nu mă mai închipuiam vreodată călătorind aiurea, cum făcusem acum zece ani. Ce-o fi fost şi-n capul meu atunci, numai Shiva ştie: să pleci pentru un an în jurul lumii, să n-ai habar ce vei face după şi mai ales, să nu-ţi pese de nimic cu adevărat. Dacă n-am ştiut că se numeşte aroganţă starea aceea, acum am aflat. Aceeaşi privire în ochiii alor mei (ce ne facem cu nebuna asta?!), aceeaşi adrenalină care anesteziază creierul şi aceeaşi stare de: la naiba, hai s-o facem şi pe asta.


Aşa că mă trezesc din nou în aeroport. După aproape un an, nici nu mai ştiu ce trebuie să fac cu bagajele, cu buletinul, cu check-in-ul. Şi sar instant în viziunea ultimului zbor din februarie 2020: un aeroport elveţian, într-o autosuficienţă plicticoasă. Primele cazuri erau deja în izolare: câţiva turişti britanici, într-o staţiune de ski franţuzească. Ce putea fi grav în asta? Aşa că stăteam cu sandwich-ul de 10 euro în braţe şi o oboseală fizică bizară. Ca după vara indiană, când în tranzitul prin Abu Dhabi am simţit în cap acel mesaj (Pfoai, da' mulţi ni-s pe lumea asta! Mulţi şi înghesuiţi), eram în acel aeroport elveţian într-o stare de blocaj mental. Ceva plutea în aer: de data asta urma să fie grav.

Salt cuantic, şi iată-mă din nou în aceeaşi dilemă: să plec sau să rămân. Too much Heaven in their minds, într-un Jesus Christ Superstar infatuat. Fix de asta n-aveam nevoie: de o vacanţă forţată. Cu masca fără de care nici nu mă mai văd zburând vreodată, protejată de mantia non expresiei faciale, nimeni nu-mi poate bănui lipsa de sens în starea de blocare. Devin invizibilă şi mă fac că nu sunt: undeva trebuie să ducă asta.


Cu gândul la Dia: "Alice: Would you tell me, please, which way I ought to go from here? The Cheshire Cat: That depends a good deal on where you want to get to. Alice: I don't much care where. The Cheshire Cat: Then it doesn't much matter which way you go. Alice: ... so long as I get somewhere. The Cheshire Cat: Oh, you're sure to do that, if only you walk long enough."

Deci mă pun să walk long enough şi Inch'Allah, într-un spaţiu tot mai ortodox. Doar că povestea nu e atât de palpitantă. Regăsesc un Bucureşti în soare, cu cafenele în aer liber, oameni la fel de bine sau prost îmbrăcaţi ca acum un an, oameni ai străzii la fel de la polul opus faţă de cetăţenii cu nasul în inteligenţa artificială a unui display hipnotizator, mai puţin trafic şi mai multă poliţie pe bulevarde. Change comes from within. Zâmbesc aiurea. Saga makers. Ce ţi-e şi cu filosofiile astea ieftine...


În apartamentul prietenei mereu acolo, mereu alături, galaxia se oprea în Dune. Acum un an: tot acolo, în acelaşi cadru de dubiu. Din acum: puţin mai centrată. Pentru că: dezastrul se produsese şi zarurile fuseseră aruncate. Acum trebuia trăit cu asta. Detaşarea de entuziasm vine cu experienţa. Cadrul rămâne acelaşi.

Inutil să încep polologhia despre schimbarea percepţiei. Elementar. Doar că oricât ţi-ar povesti altcineva asta, n-ai cum să-l pricepi. Mintea urmează chimia procesării. Fără asta, nici o şansă. De aici şi reticenţa beletristicii: chiar n-ai nevoie de imaginaţia altcuiva când mintea ta rulează deja mai multe filme în acelaşi timp şi când liniştea mentală echivalează cu Samadhi. La un moment dat, ajungi şi la acea stare de acceptare virtuală. În digital, totul e permis. Ne concentrăm, ne informăm şi mergem mai departe. Staţia următoare, fără să mind the gap, Atena în lockdown. Aterizăm: într-o linişte atipică unui spaţiu mereu gălăgios şi vibrant, cu controale rezonabile şi cu noi, într-o stare de calm aberant. Ştiam despre ce era vorba. Aveam încredere: în celălalt şi în acea idee puerilă a lucrurilor care se rezolvă de la sine, de echilibru organic, de acceptare a lucrurilor şi a dinamicii, de priceput că de la un punct nu mai există cale de întoarcere. Cu astea trecem: de bariere, prin noapte, într-o Atenă cuminte, cu lumini stinse, fără Agora, dar cu mult drag de sophia. Înţelegând acea iubire de înţelepciune ca de aer, ca de ceilalţi. În empatie, ceilalţi devin noi. În suferinţă suntem una. La party şi în anestezie senzorială se produce bucuria pentru binele celuilalt. Altfel, tot cu fragmentarea ne zbatem de secole (La toţi ni-i greu, dar nu la fel).

Prin fereastra de iarnă grecească, privesc către acel templu al iubirii de înţelepciune: Partenonul în liniştea nopţii. Nimic mai real, nimic mai suspendat.


Tot cu gândul la Dia: "But I don't want to go among mad people," Alice remarked.
"Oh, you can't help that," said the Cat: "we're all mad here. I'm mad. You're mad."
"How do you know I'm mad?" said Alice.
"You must be," said the Cat, "or you wouldn't have come here."

Înapoi la Noi: Coffee to go într-o Atenă sărăcită şi obosită, o scurtă ciondăneală cu un taximetrist şi un poliţist uşor artist. Pregătite: primul bus către mare e al nostru, două amazoane fără arme. Un podcast despre bârfă de la You are not so smart în cap şi o briză de pauză mentală şi iată-ne: fiecare cu misiunea ei. Am reuşit! Deblocat frica, stârnit prezentul, încheiat drama, resetat mentalul, încheiat suspensia, asumând nostalgia a ceea ce n-a fost să fie, empatizând cu ceea ce a fost şi nu se poate pricepe, priceput că unele lucruri nu mai ţin de Sine.

Cam asta.

Restul e poveste.