Did you ever wonder why we had to run for shelter when the promise of a brave new world unfurled beneath a clear blue sky?... The flames are all long gone, but the pain lingers on."
În amintirile unui Blitz contemporan, de după un Zid virtual tot mai dubios de deconstruit, iată-l: 2020, acest dragon cu şapte capete, spintecat doar de minţi avide de poveşti cu iele. Trist până în măduva oaselor, dramatic până la epuizare, 2020 mi-a smuls şi ultima fărâmă de energie pe care o mai aveam în a investi într-un sens.
Pentru că nu dispăruse acea căutare a Sensului, pentru că adolescenţii pot avea fire albe, pentru că psihanaliza jungiană are limitele ei, la fel ca consilierea filosofică, la fel ca ritualurile religioase, ezoterice sau psihedelice. 2020 a fost un final per se, iar reverberaţiile lui, propagate la infinit, vor schimba pentru totdeauna viziunea asupra ceea ce ţi se cuvine / mi se cuvine, al cui este, cine decide şi de ce.
Departe de mine orice încercare de a pune într-o ordine, fie ea şi aleatorie, evenimentele unui 2020, care oricât de integru şi conţinut numerologic, ne-a / mi-a ciuntit rădăcinile unei baze prea puţin solide, prea puţin sustenabile şi mult prea uşor de fragmentat. Aşa că decid să fac o listă cu ceea ce, dacă nu pot lăsa în urmă, pot recicla sau încerca să repar, dacă nu altceva.
Şi iată cum Sus la Poarta Raiului nu se găsise nimeni de data asta: nici să deschidă, nici să ţină uşa închisă, cu atât mai puţin să dea impresia că de partea cealaltă i-ar păsa cuiva de ceva. Aşa că ne-am văzut şi noi de ale noastre, cele rămase, nişte rămăşiţe ale unei zile lungi, cât acea celebră zi de post pe care o ţinem tot mai intermitent şi tot mai fascinaţi de puterea autocontrolului. Dacă nu putem controla timpul, ne putem controla funcţiile de bază: respiratul, mâncatul, somnul. Şi iată cum am început această listă: cu nevoia frenetică de a lăsa pe mâna zilei de ieri povara zilei de mâine. Vorba lui Orwell, "Who controls the past controls the future. Who controls the present controls the past". Amin.
În numele zilei de mâine, deci, şi cu respectul cuvenit momentului trăit, decid să las aici şi acum o parte de mine: acea parte care a putut provoca toxine unei minţi orbite de viziunea prafului stelar, acea parte care ar fi preferat pierderea în locul căutării echilibrului, distrugerea în favoarea păstrării şi anihilarea în locul deposedării. Procesul continuă, în valurile hipnotice ale aceluiaşi Solaris care se întâlnea cu Dune, într-un Sfârşit al copilăriei în stil Clarke. Lăsând loc neuroştiinţei din science fiction, las în urmă un 2020 ciuntit în însăşi esenţa sa de a fi: peste tot şi niciunde, cu toţi şi cu nimeni, mereu şi deloc, într-o oscilaţie care l-ar face pe Huygens să se întoarcă în mormânt.
Cu o mie de regrete în urmă, cu milioane de stele deasupra şi cu legea morală pe nicăieri, las acest 2020 în urmă, ca pe un coşciug al inocenţei. Înapoi în Solaris, cu care şi închei acest 2020 interminabil: "I hoped for nothing. And yet I lived in expectation. Since she had gone, that was all that remained. I did not know what achievements, what mockery, even what tortures still awaited me. I knew nothing, and I persisted in the faith that the time of cruel miracles was not past."
De-aici începe tărâmul dragonilor: cu multe capete, dar cu o singură coadă. Şi apropo: La mulţi ani!
Imagini de Ştefan Anghelescu