De la un live streaming de teatru nu chiar absurd, confundat cu realitatea realitate, în care îţi poţi permite să joci mai puţin teatral, transmisia gândului cum că în curând te vei întoarce la cele lumeşti devine tot mai atractivă. Ca o prăjitură cu multă cremă, pe care de fapt o urăşti. Şi iată cum obişnuit să trăieşti în tensiunea dintre evenimente, dintre dimensiuni sau stare a lucrurilor, nu mai ştii să stai deoparte, într-o singură parte. Vrei să fii între: spaţii, oameni, locuri, întâmplări, prieteni, planuri şi concepte. În plus, mai ai pretenţia înţelegerii: totale, complete, absolute. Atunci intră în scenă omul de tinichea, cu inima lui mare. Citeam undeva, într-o colecţie dementă de articole care să răscolească existenţial orice fan Pink Floyd, că The Dark Side of the Moon ar fi făcut o analogie ciudată cu Vrăjitorul din Oz, partea cu the dark side of the rainbow fiind un film de-a lui Waters raportat la dulcegăriile capitalismului scăpat de sub control. Vă zic şi cartea că nu-i niciun secret şi probabil că am interpretat eu ideea asta aşa cum am vrut eu: Pink Floyd and Philosophy: Careful with that Axiom, Eugene!, editată de un anumit George A. Reisch care a strâns o colecţie impresionantă de articole destul de academice, care analizează conceptual şi filosofic albumele Floyd.
Nu că de asta aş fi dus lipsă în perioada asta (de mai multe conexiuni între planuri, cu stimul mental tot mai puternic), ci poate pentru că fiecare dintre noi, dacă ne-am dat acel spaţiu mental, ne-am retras în ce ştiam mai bine: acel pământ stabil, deasupra căruia nu te aştepţi să fii luat pe sus de vreun ciclon. Iar în timp ce acel common ground devenea Mother, o mamă care te ajuta să-ţi ridici zidul, cărămidă cu cărămidă, la un moment dat îţi dai seama că tot ce se petrece de partea cealaltă a zidului nu are nimic de-a face cu partea cealaltă a curcubeului. Analogia pică. Instant.
Şi sar mental într-o piesă care n-are nici o legătură cu Floyd şi la a căror Comments de Youtube stă scris: Please continue giving psychedelics to the French. Piesa se numeşte Dorothy, a parizienilor de la Polo&Pan, şi face şi ea o legătură dubioasă cu Vrăjitorul din Oz, dar într-o formulă cel puţin amuzantă, asta dacă nu te ia cu furnicături pe şirea spinării: la un moment dar nişte extratereştrii atacă Terra, pe Dorothy şi cumva şi pe Peter Pan, care apare de nicăieri într-un clip ca o halucinaţie de psihedelice tari, în timp ce lumea basmelor o ia complet razna. Dorothy spune în clip, cu un accent franţuzesc calculat:
It looks like Scarecrow, Tinman, Dorothy
Lion is afraid of me
Escape from reality
Where I go you follow me
It looks like it's spinning 'round
It looks like it's comin' 'round
Lions, and tigers, and bears, and beetles, and badgers, and leopards
And monkeys and donkeys, squirrels, snakes, pigs, goats
Rabbits, hogs, cats and dogs, yaks, bats, fox, bison
Beetles, beasts, frogs and wolf...
Şi cu acel escape from reality rămâi în cap cam toată ziua, în bucla de Spotify, până când îţi dai seama că nu exista nici un Kansas, niciun Dark side, nici un Wall, şi că toate erau pentru tine reprezentări ale unei realităţi cult cu care te-ai confundat din nevoia de a nu fii cu tine şi cu umbrele tale jungiene, de cetăţean al unei naţii care n-are nici o legătură nici cu Dorothy şi nici cu partea întunecată a lunii. Pentru că subconştientul ăsta, când îl laşi să-şi facă de cap, ţese conexiuni fantastice, mai mult sau mai puţin neuronale, în care leii se tem de tine, planetele se învârt în jurul minţii pline de memorii periate, simboluri parfumate şi realităţi proiectate la infinit, ca-ntr-un mis en abyme din care nu ţi se întoarce niciun ecou.
Şi e dureros să nu ţi se întoarcă ecoul.
E şi mai dureros să vezi că eşti singurul chefliu la un party pustiu. Dar cine ştie ce-o fi fost în mintea lui Waters când s-a gândit la Dorothy, aşa cum cine ştie ce-o fi fost în mintea lui Syd Barrett când a luat-o complet razna. Şi ce treabă ar fi trebuit să am eu, copil crescut în Banat, cu cultura americană sau britanică ca să mă intereseze detalii din acestea? De ce n-am rămas în cap cu Cireşarii, stimulându-mi circumvoluţiile cu ce făcea Ursu când căuta secretul existenţei în Castelul fetei în alb? Nu mă reprezenta pe mine mai bine un roman scris în plin comunism, faţă de căutările unor britanici monarhişti care se plângeau de prea mult Commonwealth?
E ciudat să simţi că ai fost fentat de reprezentările unei realităţi care n-a existat niciodată pentru tine. Mai ales acum, la final de chef, când toată lumea, chiar şi cea care n-a participat fizic, îşi ia gecile şi pleacă acasă, nu după un curcubeu cu reflexii pe Marte, ci după o reprezentare virtuală a ceea ce odată ai considerat real.
Şi dacă ai impresia că nu mai eşti în Kansas e pentru că, ei bine, chiar nu mai eşti. Şi ar fi bine să încerci să te înţelegi bine cu Vrăjitorul din Oz de acum înainte.
Ca-n bucla de Spoty cu Dorothy, închei din nou cu Solaris: "Nu am sperat la nimic. Şi totuşi am trăit în aşteptare. De când plecase, asta rămăsese. Nu ştiam ce realizări, ce batjocură, ce torturi mă mai aşteptau. Nu ştiam nimic şi am persistat în credinţa că vremea miracolelor crude nu a trecut."
Foto credit: Adrian Danciu