Dar tocmai spuneam că se amână burnout-ul (nu epuizarea ci povestea despre epuizare şi ce poţi face ca să nu ajungi acolo, etc), din motive concrete ca un context pandemic care a transformat realitatea realitate în ceva tot mai puţin dezirabil. Mutatul în digital, cu casă, cu masă, cu şcoli în meet-up, fac din burnout un motiv de a ne uita puţin în spate: la catalogări, denumiri, încadrări şi clasificări. Poate că dacă n-ai dat de burnout la un moment dat în viaţa ta, n-ai muncit destul sau n-ai fost destul de serios. Cumva nu ţi-ai trăit viaţa. Poate că vei fi chiar arătat cu degetul: ce tot cauţi prin ashramuri şi centre de meditaţie? Poate că n-ai altceva mai bun de făcut cu viaţa ta. Sau poate că ai făcut dar te-ai ars prea repede. Şi nu eşti epuizat: eşti burned out (ars din interior înspre exterior). [Notă: Burnout-ul este o afecţiune complexă asociată cu epuizarea mentală, fizică şi emoţională care apare ca urmare a stresului excesiv acumulat pe termen lung. Pentru prima dată acest termen a fost menţionat de psihologul Herbert Freudenberger în cartea sa Burnout: The High Cost of High Achievement, scrisă în 1974.]
Apropo de clasificări. Există ceva tentant în ideea de a te încadra în ceva, o dulceaţă a compătimirii de sine, într-o corectitudine politică pe care nu o înţelegi până nu ţi se întâmplă ţie. Dacă sunt depresiv îmi justific acţiunile prin prisma sertarului mental în care sunt băgat. Dacă celălalt suferă de o doză mare de narcisism, are tot dreptul să nu fie empatic: pentru că nu poate, n-are empatie, n-are sentimente decât pentru sine. De aceea îl înţeleg şi-l tolerez, ba chiar îi scuz comportamentul. Dacă eu sunt într-un stadiu de burnout, lumea trebuie să mă tolereze: sunt epuizat fizic, mental, emoţional. De aceea ar trebui să stau mai mult în pat în dimineaţa asta. Doar că înainte de asta ar trebui să ştie o parte din social media treaba asta. Uitaţi-vă la mine: sunt terminat. Daţi şi voi o apreciere sau un Like. Asta s-ar putea să mă scoată puţin din forjajul emoţional sub care mă ascund ca sub cupola unei catedrale gotice. Pentru că nu-mi mai cunosc limitele, nu mă mai pot conţine. Pentru că nu mai ştiu cu ce să mă identific, mi-am uitat scopul. Pentru că nu ştiu cine sunt, mă identific cu un simptom sau cu o categorie de tulburări de personalitate. Acest alint existenţial, prin care pare atât de dificil să ne asumăm erorile şi prin care ne justificăm limitările. Dar chiar şi această presiune poate fi tobogan către burnout. Şi atunci ce-ţi mai rămâne? Blândeţea? Care nu se confundă cu lenea şi nici cu nevoia constantă de a te raporta la o întreagă reţea socială care pare să ştie cel mai bine cum să îmbine vacanţa cu statusul, recunoaşterea cu performanţa şi relaxarea cu home office-ul.
Interesant cum ajungem în aceste stadii avansate de degradare, până la urmă umane. Ce ne lipseşte? Un sistem corect, blând şi inteligent? Atunci de ce burnout-ul se găseşte ca un dragon colorat şi în ţările care dacă n-au grijă de proprii cetăţeni şi de starea lor de bine, n-au nimic. Să ne lipsească o anumită disciplină a sinelui? Un fel de curăţire stoică a personalităţii, pe care atunci când o punem sub lupă să transpire a evidenţă. O evidenţă a umilinţei în faţa biologiei pe care oricât ne-am strădui, nu o putem înţelege ca sens. Şi aici tehnologia nu ne prea poate ajuta. Şi atunci ce facem? Luptăm cu un burnout sau cu o depresie, dar mai ales cu găsirea unui sens care să ne convină.
Interesantă amânarea asta a conferinţei. În loc să fug dintr-o parte într-alta a postărilor şi notificărilor, mi-a lăsat spaţiu mental să critic lipsa de sens a ceea ce facem, când facem în exces.
Să auzim numai bine. Şi dacă nu auzim numai de bine, să nu exagerăm. Legea impermanenţei stă la pândă. Cu blândeţea sa excesivă. Aveţi grijă de voi. Ne vedem la conferinţă.
Foto: Adi Danciu (https://www.instagram.com/adieye/)