M-a prins: o carte scrisă cu decență și fără infatuare, a unui explorator prin biologie, filosofie și neuroștiințe. Iată un autor tânăr, plecat într-o călătorie în jurul lumii în jurul vârstei de 30 de ani, cu un premiu pentru excelență din partea Universității Babeș-Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate. O călătorie în jurul omului, după un interviu cu Alexandru la Radio România Cultural, din care îmi amintesc aproape visceral momentele din junglă. Eram și eu acolo, cu Machiguengas din Povestașul lui Llosa. Mereu și mereu, o călătorie în jurul sinelui trece prin jungla amazoniană. Acolo, la sursă, există încă acea decență a existenței în legătură cu esența. După câteva pagini din cartea lui Alexandru îmi revine acel ticăit timid: are sens, are sens...
Omul nu e centrul, dar omul poate găsi soluția. În afara atenției care ne este furată prin social media (vezi cartea lui Johann Hari, Stolen Focus: Why You Can't Pay Attention), ne rămân câteva idei de explorat. Atâta timp cât încă ne uităm în sus. Pentru că, desigur, Don't Look Up!
Și pentru că se prelungește totul, chiar și cu micile deturnări de locație asumate și cântărite cu atenție înainte, se făcea că întorceam din nou privirea către ecrane. De data asta o satiră regizată de Adam McKay, cu actori de calibrul lui Leonardo DiCaprio (știm, știm, păcat cu Titanic-ul), Cate Blanchett, Meryl Streep și Jennifer Lawrence. "Acest film a apărut din teroarea mea cu privire la criza climatică și la faptul că trăim într-o societate care tinde să o plaseze pe locul patru sau cinci la știri, sau în unele cazuri chiar să nege că se întâmplă, și cât de îngrozitor este acest lucru, dar în același timp absurd de amuzant." spune Adam McKay, scenarist, regizor și producător al acestei satire în stil aproape Tarantino, cu inserții warholiene (sau cel puțin așa mi s-a părut alaltăieri), cu un final renascentist în stil Jan van Eyck și mult pop-art în care "stuff"-ul este venerat și regretat în Univers. Viața pe Terra, așa cum este închipuită ea la final, în așteptarea coliziunii cu un meteorit. Așteptare, mult spus, pentru că întreaga situație degenerează de la descoperirea unei comete necunoscute, chiar în interiorul orbitei lui Jupiter, de către Kate Dibiasky (în interpretarea lui Jennifer Lawrence), doctorandă în astronomie la Universitatea de Stat din Michigan. Colac peste pupăză, Dr. Randall Mindy calculează că acea cometă va lovi Pământul în aproximativ șase luni, fiind suficient de mare pentru a produce extincția întregii planete, după cum și NASA ajunge să confirme la nivel intern. Nimic nou, mă gândeam în sinea mea, într-o seară târzie și înghețată. Încălzirea globală: dacă n-o vedem cu ochii noștri vom continua să credem că nu există, nu? La fel și cu cometa. Până nu apare pe cer, la câteva ore de impact, nimeni, în afară de câțiva oameni de știință, nu pot percepe adevărata gravitate a situației. Iată o simulare destul de probabilă a unei situații dramatice pentru întreaga planetă, cu toate implicațiile politice de rigoare. Nu mai vorbesc de administrația Statelor Unite, împinsă în cele mai negre colțuri are satirei, chiar dacă voila!, avem de-a face în film cu o doamnă președinte, interpretată de Meryl Streep. Doar că și așa, meschinăriile din administrația americană, așa praf ca imagine, nu par să țină cont de gen. Câteva replici îmi sună și acum în minte: cea a moderatoarei TV cu care dr. Mindy are o aventură (Cate Blanchett, jucând superb, din nou), înainte de coliziunea cometei cu planeta: "I will just continue drinking and talk shit about other people", sau sumbrul discurs în cinstea "lucrurilor" din partea the Chief of Stuff, fiul președintei.
Interesant cum, chiar dacă știm că avem de-a face cu o satiră, parcă nu-ți vine să râzi. De fapt, cred că n-am râs deloc, atât de bizar de probabil părea totul: teoriile conspirației duse la extrem, marii magnați globali dispuși să sacrifice planeta în favoarea mai multor cifre din niște conturi deja absurde, degenerarea informației la nivel de mass-media, jocurile sociale și psihologice ca arme de denaturare a evidenței științifice, fatalismul ca soluție, anarhia ca adevăr, sacrul ca ultimă opțiune. Cât despre scena de final, într-un cadru davincian de Cina cea de taină, ca ultim moment al trăirii omului pe Pământ, ca un rezumat al întregii umanități și a întregului ecosistem de pe Terra. Da, am amuțit pentru o secundă: pe bune? Ce film american mai e și ăsta? Chiar a lovit meteoritul planeta și chiar se moare? Nu există continuare? A, ba da. O mică scenă SF de final. Dar asta poate chiar vreți să vedeți cu privirile voastre. În seara asta am să look up la luna plină, printr-o călătorie în jurul omului, de pe balconul ca o navă spațială a ultimilor doi ani.