Cotele apelor Dunării

A nins mult în cartier, am stat mult în casă şi am ascultat radioul. Cu ochii pe geam, am privit o vreme la hârtia zăpezii care s-a răsucit dintr-o dată, s-a rulat ca o pâlnie şi prin tunelul ei am ajuns dincolo, unde călătoresc uneori. Am ajuns la nişte după-amiezi de iarnă la Măgura, când stăteam în bluză şi ştrampi şi şosete de lână în pat la bunica în cameră. Eram în căsuţa de aur şi mai avea să treacă multă vreme până când ai mei urmau să vină şi să dormim sâmbăta seara împreună în casa mare.

Iarna, mamaie şi tataie continuau treburile zilei în afara vederii mele, afară, şi când nu mă jucam cu Dragoş, stăteam în pat la bunica la cald şi mă jucam cu cele cinci păpuşi, îmi citeam poveşti cu voce tare, urmărind literele cu degetul sau desenam. Mă uitam pe fereastră la cât alb poate să intre într-o curte şi mângâiam pisica.

Lângă mine stătea bunica, o statuie a tăcerii. O priveam făcând ciorapi de lână sau torcând norişori de lână care deveneau fire şi apoi şosete. O imitam în tot ce făcea. Aveam şi eu mini-furca mea, mini-caierul meu, torceam amândouă cu pisica între noi. Dacă nu torceam, desfăceam boabe de porumb de pe coceni, împreună cu ea. Le smulgeam din culcuşul lor egal şi puţin adânc, ca o gingie fără dinţi. Uneori, când obosea, bunica desfăcea boabele cu un mâner de metal cu zimţi, făcut de Gică la fabrică. Evident, aveam şi eu un mini-mâner. Din toate, tataie îmi făcea şi mie o variantă mică, pentru mine. Îi reuşea tot. Îmi făcuse inele din nasturi cu sârmă dublă de cupru, microfon de lemn cu suport şi mobilă de păpuşi. Mamaie îmi făcea rochiile de serbare. Bunica nu îmi făcea ceva neapărat. Ea îmi dădea linişte. Ea însăşi era linişte. Nu trebuia să zică nimic, mă hrăneam cu aura ei de miere pe care o emana prin hainele gri şi prin baticul care mirosea a gaz, de sub care ieşeau nişte cârlionţi albi care mă topeau de emoţie, dar pe care ea îi ura şi îi împingea cu nervi sub batic înapoi ca pe ceva ruşinos, într-o comunicare intensă cu ei: staţi acolo, v-am zis eu să ieşiţi, staţi aşa când am spus eu să staţi aşa. Cârlionţii nu o băgau în seamă. Ieşeau din batic curioşi să vadă ce mai e pe afară.

În aceste după-amiezi albe, când noi două eram perfecte împreună şi nu scoteam o vorbă, iar pisica dintre noi era un purtător de tăcere, ce ne ameţea plăcut era radioul.

Mamaie nu avea în căsuţa de aur televizor, ăla era în casa "bună" şi era foarte special, se uitau la el doar părinţii mei când veneau sâmbăta. Sau ne uitam cu toţii, de Crăciun şi Anul Nou. Mamaie avea un radio pătrat mare, Delta, din care căzuse un moţ de literă şi părea că-l cheamă Delia. Radioul Delia există şi acum şi l-am luat la reparat şi l-am folosit puţină vreme la noi în Bucureşti, nu prinde FM, dacă îi dai drumul se aude slab şi depărtat o voce prăfuită, Antena satelor, care zici că e uitată în aparat de atunci, de când eu eram în ştrampi şi timpul nu ajunsese încă la noi în curte. Din radioul Delia, din care au curs cele mai frumoase piese de teatru seara şi de copii duminică dimineaţă, cele mai liniştitoare buletine de ştiri, că mereu ne îndeplineam planul, producţia agricolă era stas, totul mergea ca pe roate în copilărie şi în comunism, din radioul Delia deci ieşeau de câteva ori pe zi cotele apelor Dunării. Mă fascina acel moment. Vorbea o voce de femeie calmă şi sigură despre cotele apelor Dunării, la Calafat, Bechet, Corabia, Zimnicea, locuri exotice în capul meu, unde ajungi doar dacă te faci mare şi dacă înveţi bine şi meriţi. Eram convinsă că acea doamnă care ne spunea ce cote a atins apa Dunării era acolo, la faţa locului şi mă miram că nu îi era niciodată frig acolo, pe malul Dunării, nu o îneacă marea de alb şi tot timpul domnea calmul şi liniştea de studio pe fundal. Cotele apelor Dunării în creştere, în scădere, gheaţă la mal, staţionar, erau prezentate ca nişte diagnostice sumbre, ca şi cum Dunărea era grav bolnavă, Dunărea va muri, în limba română şi apoi în franceză şi rusă. Era momentul după care ne dădeam în vânt, bunica şi eu. Brusc, vocea zicea lucruri pe care nu le mai înţelegeam. Şi bunica, invariabil, cu ochii ţintă în ciorapul la care lucra, zicea încet, ca un sufleur:
- Soasansenc sentimetr. Sto cetiri santimetrov.

Iar eu, aşteptând toată ziua momentul acesta magic care punea gard tăcerii din căsuţă, izbucneam în râs, cu bunica alături, şi ea amuzată de lucrurile fără sens pe care le spunea, în timp ce pisica, beată de somn, de-abia reuşea să întredeschidă ochii deranjată de gălăgia noastră şi apoi cădea iar într-un somn perfect, intangibil.

Când mă gândesc la momentele intacte în perfecţiunea lor din viaţa mea, acele după-amiezi sunt unul din ele.

(Bucureşti, ianuarie 2017)