Noaptea, pe răcoare

Tu când ai îmbătrânit ultima dată? Când ai sunat la ai tăi şi nu ţi-au răspuns ei, ci porumbelul fricii din vocile lor? Când ai stat dreaptă în faţa copilului tău care urla că nu înţelegi nimic, să pleci, că nu înţelegi absolut nimic, deşi tu înţelegeai incredibil de multe? Când ai simţit că te aşezi în soarele copiilor tăi pentru că nu vrei să pleci din ţară şi din ţară nu vrei să pleci pentru că simţi că ţi-a trecut timpul?

Eram în taxi şi şoferul m-a întrebat dacă îmi aduc aminte vremurile când trecea camionul cu lapte prin faţa blocurilor. Nu mi-am adus aminte. Şi s-a mirat el, uitându-se în oglinda retrovizoare la mine:
- Ei cum dracu nu vă amintiţi, că doar nu sunteţi vreo tinerică să zici că n-aţi apucat vremurile alea?!

Aceasta a fost cea mai recentă îmbătrânire. Nu adâncă, nu ar fi meritat, doar o reflexie. Ca atunci când treci prin faţa oglinzii cu altă treabă, dar imaginea ta din ea te opreşte o clipă în loc.

Şi exact astăzi, când îmi ling rănile după ultima îmbătrânire, aflu pe ultima sută de metri că trebuie să particip la o cină de lucru în oraş. Diseară. Am intrat în panică. Nu am mai ieşit la un eveniment din martie. Şi de ce tocmai acum, în noiembrie? Ambasadorul a zis cină, nu prânz. Regizorul a zis: perfect. Eu am confirmat, n-am zis nimic. Cu ce mă îmbrac? Când apuc să mă aranjez? De ce nu am aflat mai din timp?

Alerg după şedinţa online la magazin să îmi iau vopsea. Găsesc o nuanţă de gospodină cu permanent, dar nu am de ales. O cumpăr. Exact astăzi am nişte cearcăne enorme şi ochii umflaţi, pentru că aseară am vrut neapărat să termin cartea. De parcă ar fi fost de la bibliotecă. Ajung acasă şi mă apuc de vopsit şi cât stau cu vopseaua în cap, îmi pun o mască din plic, expirată de o lună. N-are nimic. Citesc aplicaţii de proiect şi îmi îngheaţă capul, cu vopseaua uscându-se roşie pe urechi. Întreb prietene ce trucuri ştiu ele împotriva cearcănelor. Unele nici nu întreabă de ce întreb, altele zic că ce mai contează, la vârsta mea. Contează! Tocmai la vârsta mea. Deseară merg la o cină de serviciu şi arăt groaznic şi nu aş vrea să ies din casă. Trebuie să existe nişte trucuri.

O întreb pe Copilul Mare dacă ştie să mă machieze încât să par cu zece ani mai tânără. Se uită la mine peste laptop, de parcă i-am zis că a luat premiul întâi la o olimpiadă la care nu a participat.
- Nu există aşa ceva.
- Bine, nu cu zece, cu cinci.

Aceeaşi privire.
- Nici asta nu se poate. Cel puţin nu cu machiajele tale, de care n-a auzit nimeni.

Când ai valoare, echipa te susţine.
- Bine, nu cu 5 ani, cu 3. Cu şase luni măcar. Cu două zile. Fă ceva! Stai toată ziua pe tutoriale despre minuni cosmetice, negrese care devine albe şi bărbaţi care par femei. Şi pe mine nu poţi să mă faci să par mai tânără cu 3 ani?

Verdictul e cam acelaşi. Nu poţi face minuni cu produse expirate şi mai ales nu cu utilaje depăşite. O să încerce, totuşi. Toleranţa mea în faţa timpului pierdut de Copilul Mare pe Youtube în loc de şcoală trebuie răsplătită cumva. Acum eu sunt aiurita pierdută în iluzia esenţei şi ea realista care îmi va aplica trucuri de imagine, pentru că da, imaginea contează.

Petrec o zi în care mă vopsesc, îmi usuc părul cu pâlnia specială, mă epilez, aplic creme, înlătur creme, aplic măşti, dau cu ojă, înlătur măşti, calc haine, curăţ pantofi, calc alte haine, parfumez eşarfe, disper, mă agit, disper. E aproape ora plecării şi Copilul Mare mă machiază tacticos şi acum ea are grijă de mine, nu eu de ea şi Copilul Mic zice că şi ea vrea să mă machieze, dar eu o alung ca pe un uliu periculos.

Sunt gata. În faţa uşii. Arăt ca Dacia 1300 a lui tata, când au adus-o de la vopsit şi din albă devenise verde. Acelaşi model cinstit şi neatrăgător, cu o vopsea nefirească menită să îi mai dea o şansă. Mă uit în oglindă la rezultatul unei zile întregi de muncă. Groaznic.
- Eşti frumoasă, mami. Îmi plac mai ales pantofii tăi. Şi părul tău blond, mă priveşte sclipitor Copilul Mic.
- Blond?? Nu sunt blondă!
- Nu. Dar poate ar trebui să fii.

Afară e frig şi sunt îmbrăcată lejer, am fustă şi ciorapi fin. Nu te duci la o cină de lucru cu ambasadorul si regizorul îmbrăcată cu şubă de miner. Merită să sufăr puţin pentru asta. Şi urc cu un zvâc optimist în maşină.

Nu are rost să povestesc prea multe. Ambasadorul, regizorul şi cu mine am fost singurii din restaurant. Şi nu am stat în restaurant, ci afară, la terasă. Ca să nu ne băgăm artistic degetele în ochi unii altora, am stat la o masă mai apropiată de un lampadar stradal. Ne ghiceam chipurile în semiîntuneric şi dinţii sclipeau în luciul lunii. Am primit de la chelneri câte două rânduri de pături cu care ne-am înfăşurat eleganţa ca nişte ştiuleţi de porumb. Cei doi erau îmbrăcaţi bine, cu haine groase şi căciuli şi erau puşi pe vorbă şi proiecte minuţioase. Numai eu mă îndreptam spre un regat de gheaţă, vibrând în întuneric ca un inima unui gheţar. Frigul acţionează ca un vasoconstrictor şi neuroconstrictor şi în timp ce noi trei ne apropiam tot mai mult unii de alţii ca să nu ne îngheţe cuvintele pe masă până ajung să fie auzite, solitarii mei neuroni deveneau şi mai subţiri şi păreau singurii în stare să păstreze distanţa socială între ei. Aveau suficient loc. Şi din izolare îmi trimiteau mesaje: te-ai stresat atât şi ai pierdut o zi întreagă să te pregăteşti ca de o cină romantică şi acum stai ca un cimpanzeu în pragul erei glaciare. Ca un ofiţer rus păzind deportaţi în trenul spre Siberia. Ai fi putut veni cum erai, nu ar fi fost nicio diferenţă.

Linişte şi întuneric pe stradă, nimeni în afară de noi la terasa restaurantului. În depărtare vedeam chelnerii în geci şi căciuli îndesate pe cap, privind spre noi dinăuntru, prin geamul restaurantului. Ei erau în lumină şi aşa cum se uitau la noi, păreau nişte peşti tineri care privesc dintr-un acvariu cald la nişte peşti bătrâni dintr-un acvariu de beznă.