Albă ca Zăpada

Grădiniţa se încheia mereu cu o serbare amplă în care cei câţiva copii ofeream un spectacol întregului sat, pe scena Căminului Cultural. Nu era puţin lucru. Ne pregăteam cu sârg cu câteva luni înainte ca să fim câteva ore vedete. Doamna Paulina ne punea să repetăm rolul săptămâni în şir în clasa noastră mică cu scaune gri. Teiul mare din curte ne umbrea ferestrele şi îşi presa crengile de geamul clasei, vrând şi el înăuntru la repetiţii. Înăuntru, noi am fi vrut să fim în locul lui, afară. Repetam ca papagalii poezii şi fragmente de texte, de multe ori neînţelegând ce ziceam. Dragoş avea o voce sonoră şi sigură şi îl auzeam cum trecea dimineaţa cu mare zel cu vitele spre deal, când îl punea bunică-sa la treabă şi nu avea voie să se joace cu mine: "Dar deschideţi poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece", treci Diano înapoi, tâmpito, treci înapoi, unde te crezi, deci "vântul suflă rece, rănile mă dor". Deci, încă o dată: "dar deschideţi poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, rănile mă dor". Deşi vacile păreau să urce în ritmul rimelor pe uliţă către deal, eu credeam că până şi lor li se luase de atâtea poezii fără sens.

Costumaţia pentru serbare era o colaborare între doamna Paulina şi mame, de multe ori erau rochiţe din hârtie creponată sau coifuri şi săbii din carton. Mie nu mi se aplica acelaşi regim. Mama considera că e de prost gust o rochiţă de hârtie creponată. Mie mi se cumpărau materiale de la Buzău, mama făcea designul şi mamaie executa, măiestrind noaptea volane şi flori pe poalele rochiei largi cu rânduri de tul pe dedesubt, coroniţă de fluturi din stofe colorate şi tataie îmi tâmplărea o baghetă magică, făcând o pauză de lucru la masa de sufragerie a preotului, pe care trebuia să o predea până în Sf. Constantin şi Elena. Mama aducea staniol de la flori, înfăşurau bagheta de lemn cheală şi ieşea o baghetă extraordinară pe care în ziua serbării, când să vrăjesc jumătate de sat, constatam că o uitasem acasă. Venea ziua serbării. Toţi urcam pe scenă emoţionaţi, uituci, curajoşi sau plângând. Acum ne vedeam în culise unii altora costumele. Nu îmi plăcea să fiu altfel decât restul copiilor, dar mereu reuşeam mereu să par din altă ligă. Nu aveam doar costum de actriţă, dar mai şi ştiam şi rolul pe de rost, cu intonaţie, pentru că mamaie lăsase pe alt loc solarul, răsadurile, clientele la croitorie, gătitul şi repetase cu mine zile întregi, mă corecta când cântam fals, mă punea să mă uit în oglindă când recit, ca să văd cum mă privesc ceilalţi.

Urcam pe scenă. Cu ţinuta de Albă ca Zăpada aşa de elaborată, lăsam spectatorii cu gura căscată. Fata lu dom' Paul, normal, auzeam guri în sală şi uneori nici nu prea îmi păreau admirative. Nu îmi plăcea să fiu vedetă, voiam să fiu ca Dragoş, coşar din hârtie. Îmi spuneam rolul. Aplauze. Şi în timp ce noi, copiii, evoluam spectaculos pe scena Căminului Cultural din Măgura, care mie mi se părea uriaşă şi electrică precum o scenă a lumii, tataie, care nu dădea niciodată pe la biserică, nu zicea rugăciuni şi care în tinereţe făcuse şi închisoare politică, a părăsit puţin locul în care se afla şi s-a întors înapoi în gândurile lui. A uitat unde se află şi când sala a început să aplaude recitalul nostru şi poeziile închinate lui Ceauşescu, tataie s-a trezit brusc din reverie, s-a ridicat în picioare şi a început să facă nişte cruci mari, pline de evlavie, în loc de aplauze.

Şi-a revenit şi a realizat unde era, a aplaudat şi el, dar lumea deja îl văzuse. Toţi au început să râdă şi spectacolul s-a mutat în sală, pentru că mulţi îl ştiau într-o relaţie ironic-haioasă cu viaţa. I-a lăsat să creadă că glumise ca un rebel bătrân, şi mai ştia şi că la ţară gesturile greşite se amendează prin râs sau se anulează de la sine, pentru că toţi sunt vecini, rude şi prieteni.

(2017)