Anotimp de nuntă

Ne plimbăm prin parc în primele zilei ale toamnei. Soarele atinge moale creştetul auriu al Copilului Mic. Picioarele ei agită frunzele de pe jos ca pe nişte găini. Frunze mari, speriate, sar în sus şi te-ai aştepta ca sub ele să fie cuibare calde din care să ridice ochii bezmetici pui-frunzuliţă. O ţin de mână şi îmi tot verific telefonul cu stânga, să nu ratez vreun apel. Am ieşit o fugă din casă, dar sunt în timpul orelor de serviciu. Sunt şi în timpul orelor de mamă. Priorităţile vin rapid una peste alta şi deja am un munte de obligaţii în faţă, l-aş răsturna şi eu cu piciorul ca pe un morman de frunze-găini. Mă simt vinovată faţă de graba cu care o împing pe Copil Mic să se mişte mai repede şi că ne distrăm cu ochii pe ceas. Mă simt şi ca un elev care trage chiulul de la ora la care poate ar fi fost ascultat.

Copilul Mic vorbeşte într-una. E fericită şi ţopăie în mişcări de revoluţie şi mişcări de rotaţie şi poartă ca o aură cea mai transparentă iluzie: aceea că are timp. De la distanţă, aşa pare. De aproape, habar nu are. Timpul ei e doar prezent şi prezentul ei e infinit.

Îi arăt frunzele uscate, soarele bătrâior şi aprozarul cu mere, în depărtare.
- În ce anotimp ne aflăm?
- Toamna!
- Bravo! Şi ce urmează?
- Iarna!
- Da! Şi ce e specific iernii?

Copilul Mic enumeră încântată tot ce ştie despre iarnă, apoi despre primăvară, despre vară. Îmi spune ce frumoase sunt toate şi ce îi place cel mai mult să facă în fiecare din ele. Că iubeşte natura şi străzile şi maşinile şi copacii şi toţi oamenii şi mai ales bătrânii şi tot Bucureştiul. Face o pauză. Trezeşte cârduri de frunze noi, cu piciorul, în mers. Apoi îi plac marea şi cerul, munţii, ciocolata. Fulgii de zăpadă şi florile de primăvară şi zmeura şi prunele. Şi anotimpurile. Iubeşte vara, primăvara, iarna, toamna, îmi spune şi face o pauză. Reia rapid:
-Şi dintre toate, cel mai minunat anotimp eşti tu.

Îmi ţiuie urechile. Declaraţia aceasta mă năuceşte, ca o supradoză de miracol. Copiii produc miracol, dar nu fac un pas înapoi să îi contemple efectul. Nici pe tine nu te lasă. Pentru că au aşa de multe de zis. Şi Copilul Mic are multe de zis:
-Şi îl iubesc şi pe Mihăiţă. Şi vreau să mă căsătoresc cu el, că m-a întrebat şi a zis ca vrea şi el să fie soţul meu. Dar şi mai mult îl iubesc pe Andi, dar el o iubeşte doar pe Dora. Şi vrea să se căsătorească doar cu ea.

Alerg pe scări între emoţii. Acum o secundă îmi oferea curcubeie, acum mă aruncă în cascade de care mi-e groază.
- Da? De unde ştii că o place pe Dora?
- Mi-a spus el.
- Şi Dora îl place?
- Nu. De aceea aştept şi dacă ea nu îl vrea, îl vreau eu.
- Păi deja i-ai spus lui Mihăiţă că te căsătoreşti cu el. Nu va suferi? Şi Dora e prietena ta, nu se poate să îi iei posibilul soţ. Daca îţi place de Mihăiţă, eu zic să rămâi doar cu Mihăiţă.

Încerc nişte etică de bază, ca o marmeladă compactă. Are totuşi efect, Copilul Mic tace brusc şi probabil evaluează în gând posibilităţile. E bine că acceptă contraargumente, îmi zic. Şi alung din cap orice gând. Doar nu se mărită mâine.

Trecem mai departe prin frunze, în tăcere. Eu îmi verific telefonul. Încă nu a sunat niciun şef. Fata nu se mărită fără să mă întrebe. Să vezi că terminăm cu bine şi ziua asta şi cerul însorit ne sărută pe creştet.

Ne apropiem de ieşirea din parc când Copilul Mic mă întreabă brusc şi cu speranţă în ton, ca pe un expert contabil care ştie nişte trucuri salvatoare:
- Auzi, dar dacă faci pârţ la nunta ta, nu se anulează nunta?