După treizeci de ani (4)

Ar trebui, poate, în încheierea acestei scurte dări de seamă a ceea ce am făcut în cei 30 de ani de când sunt cadru didactic la UAUIM, să amintesc de programul de master numit Antropologia spaţiului sacru, care s-a desfăşurat între 2001 şi 2009, când a murit de moarte bună, din lipsă de candidaţi. Cât a funcţionat, l-am păstorit dimpreună cu profesorul Florin Biciuşcă. Cele trei semestre de cursuri erau urmate de un al patrulea, dedicat scrierii tezei. Primul semestru era dedicat studiului locuirii în general şi a celei de urgenţă în particular. Proiectele mi se par şi acum demne de tot interesul autorităţilor, în perspectiva următorului cutremur major care va să vină; de colectat, le-a colectat mai târziu, într-un doctorat remarcabil, dna dr. arh. Alina Florea. Cel de-al doilea semestru avea tema Monument/mormânt, pornind de la observaţia că nu se acordă deloc interes arhitecturii memoriale şi celei funerare, deşi aceasta are o tradiţie venerabilă în România, pornind de la exemplele date de Ion Mincu însuşi, în Cimitirul Bellu. Regretata noastră colegă Mariana Niţu, care a devenit, după master, prima mea doctorandă, reuşise, în acest context, înscrierea acestui cimitir pe lista celor reprezentative la nivel mondial şi se făcuse remarcată în conferinţele internaţionale dedicate artelor macabre. În fine, al treilea semestru privea arhitectura religioasă şi, aşa cum se întâmplă când lucrurile se adună laolaltă, am lucrat cu masteranzi din acest program proiectul câştigător pentru Catedrala Patriarhală din 2002. Câţiva şi-au continuat, ulterior, studiile peste hotare, precum arh. Viorica şi Tudor Rebengiuc, obţinând titluri de MSArch la University of Cincinnati, OH, unde reuşisem să trimit, după mine (am terminat acelaşi program în 1994 ca şef de promoţie), un număr de colegi mai tineri, numit de îndrumătorul şi prietenul meu de atunci încoace, John E. Hancock, the Romanian connection.

A fost un program curat interdisciplinar, pentru că erau studenţi arhitecţi, sau absolvenţi de teologie (şi pastorală şi artă sacră), dar şi absolvenţi de umanioare. De predat, în afară de vrednicul de pomenire +Mitropolit emeritus Chrysostomos de Etna, CA, care a predat cât a fost director al Comisiei Fulbright la Bucureşti, au predat Anca Manolescu, Cătălina Velculescu şi Ileana Stănculescu, Andreea Mihalache, Silviu Lupaşcu, Ciprian Mihali şi mulţi, mulţi alţii. Programul era atât de incitant, încât regret că eu însumi nu am putut participa la toate cursurile care se predau. Absolvenţi sunt câteva zeci de nume bune de astăzi, dacă ar fi să îl pomenesc doar pe Marius Vasileanu, de pildă, în afară de cei deja menţionaţi. Sper că şi aceştia păstrează o bună amintire atmosferei de întreolaltă-lucrare a programului. Când tezele au început să fie amânate şi candidaţii să se rărească, mi-am dat seama că venise momentul să încheiem şi am făcut-o cu strângere de inimă şi cu nostalgie, mai ales că, devenind profesor şi îndrumător de doctorat, am început din 2008, un alt fel de colaborare cu tânăra generaţie, care sper să mă mai ţină ocupat şi interesat încă o vreme. Stingerea programului a coincis cu estomparea interesului pentru tema sacrului, a regândirii locuirii colective (care a eşuat în bloacele dezvoltatorilor, de ieri şi de azi) şi, în general, cu o tendinţă gravă de marketizare a profesiunii de arhitect, astăzi. Păcat...