Simulacru

Precaritatea înseamnă simulacru, atunci când nu îţi permiţi originalul. Fie că acesta este mult prea preţios şi nu ţi-l permiţi, fie că este de prea departe (geografic sau conceptual) ca să îl înţelegi pe de-a-ntregul; fie pentru că imitarea e flatare sinceră, chiar dacă neputincioasă, ori e exorcizare (precum locuinţa luând forma tribunalului unde proprietarul fusese condamnat). Evident, fototapetul cu zidărie de cărămidă nu ţine loc de perete de cărămidă adevărată. Evident, caroiajele în tencuială, de la cutare blocuri de după 1990 de la Râmnicu Vâlcea sau Suceava nu ţin loc de panouri de aluminiu glazurat cu porţelan alb din arhitectura lui Richard Meier. Evident, faţadele de sticlă fără rost într-o climă ca a noastră, când nu îţi permiţi achiziţionarea întregului sistem de perete-cortină, sau a unuia performant energetic, dau seama despre precaritate, despre kitsch care emerge, adeseori, din condiţia - tragicomică, în fond, a noului îmbogăţit, a noului personaj care a acces la decizie şi la fonduri, care doreşte bunuri simbolice la sfert de preţ (primind aparenţă drept / în loc de esenţă), bunuri simbolice deja desuete la locul lor de baştină.

Precaritatea înseamnă suplinirea carenţelor prin expediente, prin improvizaţii moleculare, tranziente. Uneori, sunt surprinzătoare prin inventivitate şi ad-hocism. Ne descurcăm: dacă se rupea cureaua de transmisie la Dacia 1300, răsuceai ştrampii doamnei şi improvizaţia te ţinea până acasă, la service-ul din spatele blocului. Mergea şi aşa. Aici, văd inteligenţă: soluţia alternativă este, uneori o sclipire de geniu care scurt-circuitează un întreg sistem falimentar: cel în care se fac maşini proaste, în care nu există concurenţă, meseriaşi, e penurie de piese de schimb de calitate. La fel şi în construcţii, soluţii locale, pe şantier, suspendă un ciclu de producţie ca şi absent şi de logistică deficitară. Evident, nu ar trebui să fie nevoie de ele; dar, în condiţiile date, precaritatea dictează soluţii care amintesc de improvizaţia din jazz: ne descurcăm, mai degrabă decât să rezolvăm. Sau adăugăm un număr de etaje peste cel din autorizaţie, pentru că precaritatea presupune şi o convenţie între mai mulţi actori: prestidigitatorul, fireşte, dar şi nebăgare de seamă, deloc dezinteresată, a reprezentantului interesului public. Legislaţia deliberat incoerentă are atâtea fisuri, încât se strecoară aşezări întregi pe acolo, sau dispar netulburat monumente, fix de sub nasul comisiilor baricadate în tranşeele maximalismului propriei expertize şi, iarăşi, incapabile să negocieze.

Precaritatea condiţiei socio-economico-intelectuale ale primilor clienţi de după 1990 a dus la apariţia unor arătări ale tranziţiei: blocasa, cea care ocupă TOT terenul proaspăt retrocedat, sau ocupat cu anasâna, are etaje cât blocul şi pereţi subţiri, încât a trebuit, ulterior, să fie termoizolată şi care, acum, are impozite prea mari pentru familia împuţinată prim emigrare, nici nu i-a mai fost împrospătată culoarea originală, chiloţie; sediul de bancă-parter de bloc, chinuit cu sticlă proastă şi străduindu-se să semene cu sediile centrale ale băncilor, fondurilor de investiţii şi altor înjghebări financiare, între timp falimentate deliberat, ca să se concentreze capitalul în mâinile cui trebuie; parter de bloc privatizat, devenit magazin, sediu de profesiune liberală, cârciumă şi biserică, uneori, la asociaţia de locatari devenită asociaţie de condominiu. Precaritatea face, acum, ca să camuflăm vinovat clădiri neconsolidate seismic sub pospaiul de nou pe care îl sugerează camuflarea cu polistiren. Va veni o vreme când vom vedea efectele acestei improvizaţii, prin intermediul căreia primarii dau de lucru firmelor de construcţii prietene, dacă vor începe să se cureţe termoizolaţiile, sau să ia foc, ca la Londra. Oricum, a fost desfigurată în bună măsură arhitectura modernistă din Bucureşti, cea de mai bună calitate, de până prin anii şaptezeci, prin modificarea grosolană a proporţiilor faţadelor. Aici a protestat OAR, dar degeaba.

Cui altcuiva mai datorăm această precaritate înzidită, în afară de decidenţi administrativi şi politici, clienţi şi arhitecţi? Constructorilor înşişi, cărora le-au fugit meseriaşii în Occident, care au construit mult şi destul de prost în primele două decenii şi care abia încoace, sub presiune externă, au început să ia aminte la tehnici constructive mai dinspre zilele noastre, la materiale noi, eficiente, la organizări de şantier mai curate, la calitatea execuţiei structurale. Sunt, acum, destul de multe clădiri exemplar edificate, după standardele locale, care se apropie cât de cât de nivelul curent, normal, banal, al Occidentului, nu de performanţele edificatorii de acolo. Evident, experienţa constructorilor cu stagii în Occident, a firmelor de management de proiect, a logisticii mai sofisticate, toate îşi spun cuvântul. Dacă împrejurările care fac, încă şi încă, nu doar posibilă, ci chiar obligatorie precaritatea ca soluţie de subzistenţă vor dispărea, va dispărea şi precaritatea însăşi.