Improvizaţia

Ce înseamnă precaritatea atunci când privim, prin lupa acestui concept, zidirea? De ce multe dintre clădirile vieţii cotidiene, dar şi edificii presupus durabile, i se supun aici, unde totul este luat lejer? Dacă e să definim ingredientele acestei precarităţi, vom vedea că multe ni se datorează, dar unele - nu, iar răspunsul dat altora ţine, mai degrabă, de imaginaţie şi inteligenţă a supravieţuirii la limită.

Odinioară, precaritatea adăpostirii sărace, dacă nu a sărăciei extreme, ne-a propus bordeiul (nu construcţie, ci excavaţie), sau adăpostul improvizat vernacular. Shantitowns sau favelele sau bidonvilles sunt, cu toatele spaţii ale precarităţii instituţionalizate, dacă pot folosi un astfel de oximoron: se utilizează orice material la îndemână, căci materiale de construcţie standard nu sunt. O experienţă fabuloasă ne propune The Rural Studio de la Auburn University, Alabama, SUA, un experiment studenţesc condus de regretatul arhitect şi profesor Samuel Mockbee. Pentru dezmoşteniţii sorţii din cele mai sărace counties ale celui mai sărac stat american, ingeniozitatea tinerilor viitor arhitecţi a găsit cu cale să transforme un junk-yard în sursă de materiale de edificare: o capelă din cauciucuri de automobile umplute cu pământ, lipite cu ceamur şi apoi văruite; un perete din parbrize de automobile, devenit suprafaţa cu dublă curbură; Un perete din numere de înmatriculare prinse unul de celălalt, pitoresc şi vesel; o casă din pătrate de mochetă strânse într-o menghină de lemn cât fiecare perete şi aşa mai departe (ruralstudio.org). Gesturi mai mici, dar comparabile, de experiment poverist (editura.liternet.ro/carte/Augustin-Ioan/Pentru-re-increstinarea-zidirii), am încercat şi noi, cu Fundaţia Habitat şi artă în România (cât a trăit fondatorul ei, sculptorul Alexandru Nancu), dar şi Fundaţia Arhipera, condusă de arh. Lorin Nicolae, rubricard la Dilema Veche. Arhitectura de urgenţă / catastrofă, precum cea gândită de Shigeru Ban (un proiect în curs, din Kenia, aici shigerubanarchitects.com/2018_kenya), arhitectura sărăciei extreme, pusă sub lupă de unul ca Ricardo Aravena (michaellanao/alejandro-aravena-elemental), trăiesc sub valul precarităţii, dar reuşesc să îl navigheze, producând soluţii, care nu sunt doar adăposturi, ci şi procese vindecătoare.

La noi?

Legislativ, precaritatea este dată de incoerenţă: când nu au mai fost dictate de statul ubicuu, au început să emane de la firme de construcţii, dezvoltatori şi alţi... întreprinzători, reprezentaţi în parlament şi în consilii judeţene şi locale mai bine decât este reprezentat interesul public. Arhitecţii nu au învăţat să argumenteze public partea lor de interese, nici măcar partea de interese pe care ar trebui să o reprezinte prin produsele profesiunii, cea a indivizilor şi a colectivităţilor locale; sunt prea puţini, prea autişti (uneori, din infatuare, alteori din lipsa unei culturi a comunicării şi a negocierii) şi, cel puţin la noi, nu suficient blindaţi de o cultură profesională a excelenţei, care, la o adică, se mai impune şi de la sine, atunci când există.

Precaritate lângă precaritate, se dezvoltă o (contra-?)cultură a temporarului permanentizat, a mediocrităţii cu ştaif. Nu ne trebuie mult ca să înţelegem că arhitectura care se practică acum în România este desuetă, defazată în conceptualizare şi retardată în procedee şi materiale de construcţie. E drept, lucrurile evoluează, dar prea încet. Priviţi doar staţiile de metrou de pe linia Drumul Taberei, abia inaugurate, comparându-le cu orice alt metrou european recent: Atena sau Napoli, bunăoară, ca să nu mai invoc liniile noi din Paris sau Londra. Şi se întâmplă asta de când avem arhitecţi, şcoliţi la Paris sau aici şi arhitectură aşa zicând cultă. Fie că e de împrumut, prin arhitecţi mediocri (şi) la ei acasă, fie că e produsul şcolilor locale, de prea mult timp sărace şi parohiale, arhitectura din entitatea politică numită România a fost mereu, cu puţine excepţii când a fost strict contemporană vremii sale, una... influenţabilă, în care s-a împrumutat sau pastişat, s-a aproximat din moft / snobism / fiţe, din slabă înţelegere a ceea ce e admirat, din folosire a materialelor inferioare spre a copia ceva întrevăzut (în străinătate, sau la elitele locale, adeseori prădătoare şi străine).