România

Prin coincidenţă, ziua naţională cade, în 2020, exact în ziua când trebuie să apară un nou episod din rubrica mea. Aşadar, se cade să spun câteva cuvinte despre acest eveniment. În primul rând, ca monarhist, cred că ziua naţională a patriei mele a fost, este şi va trebui să redevină 10 Mai. În afară de argumentele simbolice şi istorice, esenţiale, mai există şi unul climatic, foarte important. Altfel îţi manifeşti sentimentele în zi de primăvară plină, decât într-una de iarnă.

Nu am vrut niciodată să plec de tot din patria mea, din felurite motive personale. De călătorit, am călătorit mult şi peste tot. Ce am aflat, ce am agonisit, am adus acasă şi am împărtăşit, pe cât de bine am putut şi mi s-a permis, cu studenţii mei, câţi vor fi fost în 30 de ani de profesorat. Sutele de diapozitive pe care, în timp, le-am arătat lor, am încercat să le salvez prin scanare prin 2005-6, le-am completat apoi cu mii de fotografii digitale, luate din 2004 înainte. Apoi, mai nou, am încercat să îi activez să îşi caute singuri informaţia pe telefoanele mobile, dacă tot s-a făcut eroarea de a pune conexiune wifi în sălile de curs. Acum, în pandemie, trebuie să descopăr noi metode de a-i ţine aproape şi curioşi pe tinerii mei viitori colegi.

Nu cred că a fost promoţie căreia să nu îi explic de ce, eu unul, nu cred că părăsirea definitivă a patriei e o soluţie personală, ca arhitect român. De asemenea, nu cred să fi fost promoţie căreia să nu îi fi spus să umble cât mai mult, să vadă enorm şi să înţeleagă monstruos de profund (ca să îl parafrazez pe Caragiale) care sunt problemele acestei patrii care ne-a fost dată şi cum le putem îndrepta, după ce vor fi revenit acasă. Am crezut şi cred încă în performanţa individuală, multiplicată la scara profesiunilor, ca soluţie, cel puţin parţială, pentru aceste probleme. În gândirea globală, inter- şi trans-disciplinară, în angajamentul social - prin diferite forme de agregare instituţională non-guvernamentală - în favoarea celor dezavantajaţi, dar care vor să iasă din această stare.

Prin urmare, pentru încă o clipă, să nu ne pierdem în cazanele cu fasole şi damigenele cu ţuică, ci să ne gândim cum putem ajuta: ţeserea comunităţilor, acum deşirate, stârpirea limbajului public violent şi care nu comunică, absenţa negocierilor, înşelătoria şi mica tocmeală cotidiană, proasta educaţie, lipsa de performanţă individuală şi colectivă, profesională şi politică. Nu am soluţii prea multe şi cu siguranţă nu mă simt chemat să le aplic, în absenţa oricărei vocaţii pentru administraţie. Dar sprijin din răsputeri pe oricine face performanţă, vrea să iasă din rând, să alerge mai mult, mai rapid, să ajute. Cam atât pot.

România îmi este o federaţie de locuri şi clipe: mi le amintesc şi le recapitulez inclusiv în vise: unde m-am născut, unde am trăit, unde am fost bucuros ori trist, unde sunt mormintele părinţilor şi bunicilor, casa unde cineva mă aşteaptă şi unde mă întorc de fiecare dată, oricât de departe sau de mult timp voi fi fost plecat. Locul meu sub soare, unde m-am născut şi unde mă voi întoarce, până la capăt.

La mulţi ani, România!