Fraţi de cruce

Andrei, noul lui frate de cruce, nu făcea parte din colegii săi obişnuiţi de joacă, nu fusese coleg de bancă cu el, nu fusese niciodată invitat la ziua lui. Cum de luase atunci decizia să şi-l facă frate de cruce? Nici el nu şi-ar fi putut explica. Poate fiindcă era influenţat de lecturile eroice de la şcoală, Nicoară Potcoavă al lui Mihail Sadoveanu. Sau poate fiindcă şi-l închipuia ca pe un fel de revers al lui însuşi - foarte tăcut, provenind dintr-o familie săracă, locuind într-o mansardă înghesuită, într-o clădire mică dintr-o curte interioară. De fapt, tăcea doar la şcoală, pentru că altfel vorbea destul de mult, spre exemplu despre cum făcea gimnastică la Dinamo, şi cum primea de la club doi litri de lapte pe zi, pe care trebuia să-i bea până la ultima picătură. A fost surprins să vadă ce lecturi avea, la el văzuse prima dată Împăratul muştelor de William Golding, un autor de care nu mai auzise până atunci.

S-au chinuit în ziua aceea să-şi zgârie braţele cu vârful bont al briceagului în formă de peşte, după ce-i trecuseră lama prin foc, era cel mai ieftin dar şi mai prost model care se putea cumpăra, până ce au sângerat puţin. Şi-au suprapus antebraţele în formă de cruce. N-au simţit însă nimic când "sângele li s-a amestecat". În febra momentului, au pus totuşi la punct un plan de coborâre a Siretului pe plute, care urma să le cimenteze frăţia în următoarea vacanţă de vară. Un plan de care nu s-a ales nimic. Ca şi de frăţie. Fără să se certe vreodată, când au terminat şcoala generală, fiecare s-a dus la alt liceu, şi de atunci nu s-au mai văzut.

Mulţi ani mai târziu, trecând prin dreptul casei lui Andrei, a privit nostalgic în spatele curţii, ascunsă de la stradă, hotărât să-ntrebe de fratele lui de cruce pe oricine s-ar fi nimerit pe-acolo. Dar n-a dat decât peste un mic maidan. A aflat mai apoi că modesta lui căsuţă se prăbuşise la cutremur.

(Bucureşti, noiembrie 2020)