La Operă, la Operă, unde lumea se descoperă

O vizita în fiecare zi la spital. Când s-a simţit ceva mai bine, i-a cerut s-o ajute să se ridice din pat, ca să facă câţiva paşi. Câteva zile la rând, până la externare, s-au plimbat aşa de-a lungul coridorului. O sprijinea de braţ, mergeau cu paşi mici în timp ce schimbau câteva cuvinte. La capăt se întorceau şi porneau în partea cealaltă. "Aşa mi-am imaginat mereu, că vom îmbătrâni împreună, şi că ne vom plimba la braţ, ca doi bătrânei cu părul alb", i-a spus Rada, surprinzându-l.

Curios, cu totul altceva-şi amintea el. "O să mor tânără", îi repeta ea până la saţietate. "De aceea trăiesc după principiul Carpe diem!" Fără să piardă ocazia să râdă puţin de el: "Dar tu te menajezi, o să trăieşti o sută de ani!"

Dar nici de mână sau la braţ nu-şi amintea să fi mers vreodată cu ea cât a fost sănătoasă. Când încercase de câteva ori să-i ia mâna în a lui, la începuturi, ea-l respinsese de fiecare dată abrupt. După două-trei încercări, renunţase.

Cu excepţia părului alb, de care nici n-ar fi putut fi vorba - ca dovadă, de cum îi apăruseră primele fire, Rada se vopsise într-un negru strălucitor, ca pana corbului, care lui i se părea curios - restul denota într-adevăr o mare schimbare de abordare. Pentru prima oară începuse să-i pese de viitor, se gândea la "bătrâneţe"!

Apropierea fizică de această femeie care-i fusese atâţia ani soţie, felul cum ea îi dădea mâna la "plimbarea zilnică", şi mai ales faptul că mama ei nu era de faţă, l-au făcut să încerce s-o încurajeze, dar nu cu minciuni frumoase, nici cu amăgiri, ci cu ceva practic, funcţional. Mai întâi s-a gândit s-o întrebe dacă are ceva în lucru, ceva ce vrea să termine. Ştia că scrisese un curs care i se publicase, poate mai lucra şi la un altul, avea nevoie de ajutor să-l finalizeze? Şi, cel mai important, i-a sugerat să facă pace cu ea însăşi, şi poate chiar şi cu cei, mulţi, cu care era certată. "Psihicul ajută fizicul", i-a spus el. A încercat să-i transmită asta fără să-i sugereze vreo urgenţă, de altfel nu avea nici o informaţie precisă asupra gravităţii bolii, era ceva ce nu ştia nici ea, poate doar bănuia. Singura căreia i se spusese limpede fusese mama ei, care uitase pe loc sau nu crezuse ce auzise, şi se aştepta ca fata ei să se vindece în mod miraculos de o boală netratată, ajunsă în stadiu terminal.

Oricum, Rada fie n-a înţeles ce-i i-a spus el atunci, fie n-a vrut să înţeleagă, fiindcă i-a răspuns: "M-aş odihni puţin acum, am mers destul pentru azi." Iar el n-a mai insistat.

Ajunsă acasă, l-a surprins din nou când a vizitat-o peste o zi sau două ca să-i aducă nişte lucruri de mâncare pe care le cumpărase pentru ea: "Ce-ar fi să mergem împreună să vedem un spectacol de operă, sau un concert?" N-a ştiut ce să-i răspundă, a ezitat, i se părea curios că atât timp cât fuseseră căsătoriţi, nu fuseseră niciodată la Operă sau la concert. Iar acum, dintr-o dată, hop, hai să mergem! "La Operă, la Operă, unde lumea se descoperă", cum îi plăcea ei să glumească.

Dar nu s-au mai putut redescoperi.

(Bucureşti, decembrie 2020)