Nu atât de multe pe cât ne aşteptam a făcut la concertul lui Joe Zawinul şi al fierbintelui său „Syndicat”. Artistul Joe mai fusese la noi acum câţiva ani şi, în plus, fusion-ul lui Zawinul se „mestecă” puţin mai greu decât cel al lui Bregovici sau al lui Sarah Brightman. Iar noi trăim nişte vremuri în care eşti îndemnat să digeri produsul sonor cât mai uşor. A fost tot concertul o performanţă? Nu. Acest gen de concerte sunt tot mai rare, pentru că showbiz-ul cere cantitate. A fost totuşi ceva care să te facă mai bogat pe dinăutru, chiar fără să-ţi dai seama ? Cu siguranţă da!
Conga, timbale, funk, afro-cuban, moduri, efecte, celule repetitive, armonii tensionate... fusion. O combinaţie seducatoare, o formulă de succes sigur atunci când concepţia şi interpretarea unui astfel de repertoriu poartă marca Joe Zawinul. Cu proiectul Zawinul & Syndicate publicul bucureştean s-a mai întâlnit în urmă cu câţiva ani, nu suficient de mulţi pentru a se aşterne uitarea peste un tip cu totul special de spectacol, dedicat unui gen muzical altminteri rar întâlnit la noi şi asociat mai degrabă cu muzica contemporană decât cu jazz-ul. De aceea, cei prezenţi în Sala Mare a Palatului au fost dacă nu atât de mulţi, cu siguranţă în cunoştinţă de cauză faţă de ceea ce avea să se întâmple pe scenă.
Într-adevăr, încă de la primele măsuri, groove-ul atât de bine balansat al secţiei ritmice a oferit dovada de măiestrie şi anduranţă a unei echipe de muzicieni extrem de bine sudată. Capetele, mâinile şi picioarele tuturor au început să trăiască ritmic în metrul şi poliritmiile savant construite în jurul unor celule arhetipale, pentru că Joe Zawinul nu s-a dezis nici de această dată – şi bine a făcut – de rădăcinile modale şi ritmice ale sudului.
>
Discursul muzical a fost cu adevărat captivant. Nu putea fi altfel, în contextul existenţei unui compartiment în care Nathaniel Townsley (tobe), Jorge Bezerra (percuţie), Alegre Correa (chitară) şi Linley Marthe (bas) au dat fără oprire acea senzaţie atât de căutată şi de rar întâlnită de “zid ritmic” hipnotizant, după cum au putut constata cei ce s-au aflat în sală, chiar şi în absenţa unei linii solistice. Totuşi, aceasta nu a lipsit cu desăvârşire. “Sindicat”-ul a avut în persoana lui Joe Zawinul un lider ce a impresionat din nou prin ştiinţa dozajelor din solo-uri, prin propunerea timbrală perfect adaptată stilului, surprinzătoare totuşi în anumite locuri. Un astfel de “loc” a fost momentul de dedicaţie al recitalului, o piesă de intens lirism semnată Duke Ellington – 1934, interpretată în memoria papei Ioan Paul al II-lea. Vocea Sabinei Kabongo, cu o emisie şi un timbru specifice folclorului african s-a adaptat la această piesă stilului impus de Zawinul, care la rândul său a dezvăluit cu acest prilej mai explicit teritoriile armonice stranii ale căutărilor sale. Îmbrăcând standardul ellingtonian într-un veşmânt acordic cerebral şi tensionat, a cărui notă de stranietate era dată de folosirea unor combinaţii timbrale conturând o atmosferă celestă, cărora le era opus timbrul frust al pianului în momentele de contrapunct sugerat al temei, Joe Zawinul a arătat cu subtilitate că este un artist care mai are încă multe de spus. Concertul bucureştean a făcut parte din turneul de promovare al albumului Faces & Places, fructul unei lungi călătorii în jurul lumii, în care Joe Zawinul, muzician al lumii la rândul său, a transpus sonor parfumuri şi viziuni exotice culese din Tunisia până în Noua Caledonie, din India până în Rusia.
>
Altminteri, recitalul s-a înscris cu măsură şi într-o studiată reţetă comercială, cu incursiuni mai mult sau mai puţin de aplaudat în zona efectului şi unei virtuozităţi nu întotdeauna bine motivate. Nu acesta a fost însă motivul pentru care ne exprimăm îngrijorarea în faţa absenţei publicului la casele de bilete, în condiţia în care acest concert excepţional a avut şi bilete cu preţuri de... 35 de lei noi. Tânărul producător de concerte “Memento Music” a promovat corect a evenimentului, sperând că o compensaţie pe linie comercială îi va aduce concertul cu Michael Bolton din luna mai, de la aceeaşi sală. Din păcate, însă, problema publicului porneşte din zona nivelului de cultură generală al tuturor celor care îi cred pe cei ce ne spun şi ne arată cum că “dixtracţia” înseamnă în primul (şi ultimul) rând... să nu gândeşti.