Poze pentru templul lor

Mă ocup de site-ul instituţiei. Ingrată treabă. Nu doar că nu am nicio libertate creatoare şi şabloanele în care trebuie să intre plicticoasele texte sunt încăpăţânate şi îmi dau bătăi de cap, dar mai am de-a face şi cu diverse capricii umane. Nu e muncă de IT-ist straniu, fixist şi introvertit, e o sarcină pe care trebuie să o fac printre multe altele şi nimănui nu i se pare importantă. Cu excepţia momentelor rare când avem inspecţie. O dată la patru ani. Atunci toţi îşi amintesc că trebuie puse la punct diverse şi printre diverse este şi site-ul. Se constată că nu sunt trecute numele tuturor pe site. Punem şi date de contact? Punem! După o săptămână decidem la fel de convinşi că nu trebuie date de contact, doar adresa de e-mail a departamentului. Atât. Nimic personal. Nici nu trece o nouă săptămână că se doreşte urcarea pe site a fotografiilor fiecărui angajat.

De aici începe un urcuş susţinut pe un munte alunecos. Investesc foarte multă vreme, energie şi putere de convingere să îi fotografiez pe cei 27 de angajaţi ai instituţiei.

Unii au vrut mai întâi să se tundă, alţii să le crească mustaţa, alţii să şi-o epileze, alţii să se vopsească, alţii să le crească sânii, alţii să se coacă face-lift-ul, unii să crească în grad, alţii să nască, alţii să se pensioneze. Doar câţiva au refuzat etern, definitiv şi pe veci. Se temeau de poză ca aborigenii de moarte.

Când în sfârşit am reuşit să îi fotografiez pe toţi, sub ameninţări necolegiale sau tandre, după caz, i-am pus, am trăit şi clipa înaltă a bucuriei inginereşti: i-am urcat pe site, unul după altul, punând cuminte poza potrivită în dreptul numelui lor. Până şi site-ul a fost cuminte şi a cooperat, fără blocaje şi întrebări repetate: sunteţi sigură că vreţi sa salvaţi poza? Abia atunci au început adevăratele lupte. Cele de putere, poziţie şi imagine şi toate de culise. Cine e în capul listei. Cine e deasupra cui. Am început împerecherile. Din primăvară şi până înainte de Crăciun am făcut permutări, împerecheri cu cap, strategice asocieri care să avantajeze pe toată lumea. Criteriul ierarhiei i-a scos din minţi, pentru că unii considerau că sunt mai importanţi ca alţii. Mă sunau sau veneau direct la mine. Oaie intra cu căciula pe cap şi haina pe umeri, fără nicio curtoazie. Dădea uşa de perete şi întreba, cu o mină de revoluţionar:
-Vreau să ştiu de ce e Hans în capul listei! Eu trebuie să fiu acolo. Am cea mai îndelungată experienţă şi sunt aici de dinaintea lui.

O săptămână rula criteriul vechimii. Cine a venit primul are dreptul de a fi şef de listă! Şi urca Oaie, cobora Hans o treaptă.
Nu!
Bine, atunci criteriul vârstei? Adică cine e cel mai bătrân e în capul listei?
Nu!
Criteriul estetic? Cine e cel mai frumos?
Nu!
Criteriul greutăţii? Cei corpolenţi în vârf, slabii la coadă?
Nu!
Păroşii în vârf, cei cu pilozitate slabă în coadă? Uite, mustăţile în vârf, cheliile la coadă.
Nu! Nu! Nu!

Nimic n-a fost bine. Oaie, deşi slab şi mustăcios, a vrut neapărat în capul listei. Dar nu putea, pentru că era unul mai tânăr şi fără mustaţă, dar cu un grad mai mare, care s-a pozat în poziţie de şef. El voia la rândul lui în capul listei. Au avut loc dezbateri. Şedinţe. A durat multă vreme, într-o tensiune ascendentă, ca frigul care urcă încet la etaj. Când au văzut că nu am o părere şi nu ţin partea cuiva, m-au scos din şedinţă şi s-au certat doar ei, între ei. Am petrecut ultimele zile ale anului între gheţari. Am plecat toţi acasă să serbăm Revelionul.

Pe 3 şi 4 ianuarie nu s-a vorbit de poze şi site-ul a rămas neatins. Apoi a venit o depeşă de la şefi că urmează o mişcare de uniformizare a informaţiilor de pe site şi e mai bine să nu punem poze personale.

Anul începea bine. Pe hol a fost o tăcere ca în acele secunde finale dinaintea momentului când fotograful apasă pe buton şi expresia pe care o ai atunci va fi şi expresia cu care te vei lipi definitiv de hârtie.