Minele întors

Eram tânără şi scrisesem o carte. Plecasem de acasă şi devenisem studentă la Bucureşti. Nimic nu era cum îmi imaginasem şi după ce patru ani doar la asta visasem, acum voiam înapoi în apartamentul nostru cu două camere, în patul făcut de tataie. Înaintam prin mulţimea de chipuri străine şi profesori detaşaţi şi reci căutând măcar o pulbere din vechea rutină. Nu mai era de găsit. Un provizorat gri ca zidurile facultăţii mele îmi acapara toate formele de supravieţuire.

Din toată lumea aceea, singurul care arăta un vag interes pentru cei două sute de studenţi care umpleau amfiteatrul şi emana umanitate prin ochelarii cu lentile negre era profesorul de literatură veche. Era şi decan şi asta l-ar fi făcut şi mai de temut, dacă nu ar fi avut un aer destul de degajat, ca şi cum funcţia ar fi fost o povară pentru el, nu un instrument suplimentar de intimidare pentru noi.

Eram speriată şi scrisesem o carte. Nu spusesem nimănui şi refuzam să urmez sfatul lui tata, să povestesc la facultate despre asta, să dau câte un exemplar profesorilor. Cei mai mulţi nici nu se întorceau dacă îi strigai, umblau învăluiţi într-o indiferenţă de gheaţă.

Nu eram deloc adaptată şi pe nicăieri nu îmi găseam rostul. Nici printre prietenele de acasă, care şi ele înotau în starea de nou ca să se prindă de un mal. Nici printre noii colegi care treceau pe lângă mine ca metrourile în direcţii opuse. Şi ca să mă prind şi eu de un mal, m-am gândit să ies din păstaia invizibilă în care mă încuiasem. Mi-am făcut curaj şi am scris câteva rânduri pe carte, apoi am pus data şi am semnat. Am aşteptat după curs şi i-am dat profesorului cartea, îngheţată de frică. A luat-o firesc, ca pe un covrig, dar a mulţumit şi a plecat înapoi spre urgenţele literaturii vechi, care nicicând nu îţi dau pace. Am răsuflat uşurată că nu a angajat niciun dialog cu mine, eram prea terifiată de apropiere ca să pot răspunde decent unor curiozităţi.

Am terminat facultatea, profesorii au rămas la fel, cei mai mulţi colegi asemenea. Sentimentul inadaptării nu m-a părăsit complet niciodată, dar profesorul mi-a rămas cumva drag. L-am revăzut la licenţă. Despre carte nu mi-a spus niciodată nimic.

A început adevărata viaţă şi complexele profunde au săpat mai straşnic şi la fel şi dilemele, sentimentul inadaptării. Nu am mai scris de atunci, iar între timp capul mi s-a umplut de Excel-uri ameninţătoare şi armate de cifre care au ucis armatele de litere care mă ocupaseră în tinereţe.

*
Într-o zi, am venit acasă ca în oricare altă zi. Am pus geanta în cuier, m-am descălţat, am lăsat cheia în uşă, ca să nu o uit a doua zi când voi pleca iar la serviciu. Am intrat în bucătărie şi m-am uitat pe masă. Am crezut că nu văd bine. Nu mă aştepta o supă caldă, ci o carte veche, o cunoştinţă de pe alt etaj din mine, de care mă ruşinasem ani de zile. Era cartea mea, din care nu mai păstrasem niciun exemplar. Am deschis-o şi pe prima pagină m-am întâlnit cu cuvintele mele, tinere şi speriate, mirosind a facultate acră. Rămăseseră acolo douăzeci de ani. Nu ştiu dacă profesorul citise vreodată cartea pe care i-o dădusem, dar o păstrase. Şi murise singur, fără niciun urmaş. Iar cel care i-a vândut apartamentul şi amintirile, a vândut şi cartea mea. Doar îngerul cărţilor sau poate gestionarul obiectelor pierdute în univers îl inspirase pe soţul meu să caute pe internet, aiurea, într-o zi, numele meu şi al cărţii mele. Aşa ajunsese la un anticariat online care vindea cărţi cu autograf. Mi-a cumpărat-o.

Nici nu ştiu ce m-a tulburat mai tare: gândul că profesorul şi obiectele lui au refăcut circuitul vieţii în natură, în malaxorul disciplinat al venirii şi plecării sau întâlnirea neaşteptată cu minele meu tânăr şi neprăfuit, pe care l-aş lua de mână să-i arăt cum se face. Sau poate doar încăpăţânarea unor obiecte de a se întoarce acasă, ca un câine care străbate mii de km şi îndură foame, întuneric şi frică doar ca să mai sară o dată în braţele stăpânului.