15.12.2020
Ziceam fix acum un an că "mă enervează 2019, abia aştept să se termine". În 2019 murise bunicul, singurul bunic pe care l-am cunoscut. Spre sfârşitul anului primisem, în sfârşit, şi o veste bună - trecusem de concursul CNC, urma cândva să fac filmul la care visam deja de ani buni.

Şi a venit 2020. Două cafele, trei sucuri, câteva întâlniri pentru film, toate bune şi frumoase. Începe uşor uşor chestiunea cu virusul - iniţial nu am luat-o foarte tare în serios. Până într-o zi de 24 februarie când m-a sunat mama într-o dimineaţă. Tata făcuse accident vascular cerebral. Cum mama ei de viaţă s-a întâmplat, că doar vorbiserăm acum câteva ore? - la 12.30 noaptea îl trimiteam la culcare şi-i ziceam la telefon să vorbească mai încet c-o trezeşte pe mama. Voia să meargă cu mine în zilele care urmau să-mi fac revizia la maşină.

În 2019 eram mutat uşor de pe şinele mele, mă întâlnisem prima oară cu moartea...

Am luat ceva pe mine, nu mai ştiu ce, m-am suit în maşină şi vorbeam încontinuu cu mama, să vedem la ce spital îl duc. Maşina de SMURD care venise să-l ia, n-a putut intra pe străduţă timp de vreo douăzeci de minute din cauza copacilor netoaletaţi şi a maşinilor parcate.

Am ajuns la Urgenţă, la Floreasca. L-am văzut. Era întins pe o targă, într-un salon la UPU. Mamei i s-a făcut rău, au luat-o şi pe ea şi au băgat-o în alt salon, lângă salonul unde era tata. Şi stăteam ca popândăul în hol, uitându-mă când în dreapta când în stânga - într-o cameră era mama pe-o targă, într-o cameră era tata pe altă targă. La un moment dat a venit şi Miruna (Berescu) - şi de-atunci mi-a fost mai uşor puţin.

A venit doamna doctor neurolog şi mi-a arătat radiografia craniană. Mă uitam la ea, ascultam ce-mi spune, dar ceva din vorbele ei nu intra în mine. Îmi spunea că o să vină şi un neurochirurg să-l vadă, dar că ea crede că nu mai are nicio şansă, era foarte rezervată. Mi-a spus că "în caz că îşi va reveni, nu va mai avea nicio funcţie cognitivă sau locomotorie". Mi-a arătat pe radiografia aia ceva cât o minge de tenis care era în creierul lui - ea spunea că ăla e sânge, că i-a plesnit o venă-n cap.

A intrat în comă. Mă uitam spre el şi îl vedeam cum mişca mecanic mâna dreaptă, într-o bătaie ritmică cu degetul arătător pe targă. După-amiază l-au dus la ATI.

Acolo, abia atunci am început să iau în serios chestiunea cu virusul. Nu ne lăsau să intrăm decât jumătate de oră - o zi eu, o zi mama. Încet încet, mai toate secţiile începeau să se închidă, oamenii nu mai aveau voie să intre în spital.

Stăteam cu el o dată la două zile. Am şi vorbit. Şi la o discuţie, dintr-un ochi au început să-i curgă lacrimi. Am avut un sentiment de panică amestecată cu speranţă, m-am repezit spre un doctor şi i-am arătat, l-am întrebat dacă tata mă aude. A dat din umeri, a zâmbit uşor şi mi-a răspuns:"Nu ştiu ce să vă spun. Sunt oameni care se trezesc din comă şi ne spun tot ce am vorbit noi aici. Şi sunt oameni care se trezesc şi nu ţin minte absolut nimic, parcă ar fi dormit. Creierul e încă o enigmă pentru noi". Cum Doamne-iartă-mă, e o enigmă? Nu suntem la cel mai tare spital din ţară? N-ai făcut facultate 'jde mii de ani? Asta vă învaţă acolo, că "e o enigmă"? - urla frustrarea din mine, dar n-am verbalizat.

Pe 10 martie, la 12.30 la prânz, a murit - m-a sunat doctoriţa neurolog cu care vorbeam în fiecare zi. Când i-am văzut numărul pe ecranul telefonului, am ştiut că a murit. Doar că, pentru mine nu murise. Eu l-am văzut numai în viaţă. Chiar şi când era în comă, tot în viaţă era şi tot vorbeam amândoi. De atunci nu l-am mai văzut. Nici când l-am îngropat, pe 13 martie, nici atunci nu l-am văzut - la morgă a intrat mama, săraca, să facă recunoaşterea. Eu am stat afară, l-am aşteptat şi i-am rugat pe băieţii de la funebre să-i pună capacul înainte să iasă. Pentru mine nu a murit niciodată, nu l-am văzut mort - ca pe bunicul.

Pe 16 martie ne-au închis pe toţi în case în primul lockdown. Şi-atunci să te ţii... atunci am înţeles până în străfunduri cuvintele Părintelui Cleopa:"Când eşti la oraş, diavolul vine sub tot felul de forme - o femeie frumoasă, o carte, o maşină, un prieten. Când eşti singur, diavolul vine personal". Cred că de câţiva ani nu mai avusesem nişte gânduri atât de negre, nişte nesiguranţe atât de mari, nişte adâncuri atât de spinoase. Mă tăvăleam în ţepi, urlam a deznădejde, mă schimonoseam a neînţelegere. Şi toate veneau de-a valma, una după alta - tata murise fără să fie bolnav - aşa deodată, filmul nu ştiam dacă-l mai facem - opriserăm pre-producţia, la UNATC începuseră deja problemele.

În puţinele răgazuri de gândire, îmi aminteam de 2019. Ce an frumos. Ce an simplu, ce an cu Grecia, cu soare, cu mare, cu Anonimul, cu Sarajevo, cu planuri. Da, fusese chestiunea cu bunicul, dar acum se proba din nou vechea zicală "tot timpul e loc şi de mai rău".

Şi Dumnezeu m-a salvat. Dumnezeu mi-a stins lacrimile la loc, mi-a adus liniştea, mi-a arătat înţelegerea. Prin puterea Lui, prin puterea exemplului. Când eram înainte de începerea filmului, m-am dus într-un loc special pentru mine, un loc unde m-am mai întâlnit o dată cu El. Şi L-am rugat. L-am rugat din toată inima mea să mă apere şi să mă ajute, că nu mai pot. Nu mai pot să duc.

Au fost atâtea întâmplări la filmare unde s-a dovedit că numai El putea aranja lucrurile aşa, numai El ar fi putut face lucrurile să meargă. Există situaţii în care poţi să ai toţi banii din lume, dacă nu vine El şi pune mâna, nimeni şi nimic nu are nicio putere. Toate prognozele meteo pe pământ, toate site-urile, toate inmh-urile din Europa, nimic nu-I poate sta în cale. Dacă ÎL rogi din inimă, daca faci rugăciunea inimii, cea mai curată, cea mai fără de ascunziş, cea mai pură, atunci nimic nu-I poate rezista. Se zice ca nu poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu din cărţi. Dumnezeu ţi se revelează, ţi se arată, deşi nu-L vezi, e ca vântul - nu-l vezi, dar îl simţi.

Lunile alea au fost crunte. Lunile alea cât am stat închis, cu tabloul tatei în sufragerie, uitându-mă la el şi neînţelegând nimic, lunile alea au fost iad. Dar a venit un mare ajutor. Dumnezeu. Şi Dumnezeu îţi trimite în jurul tău oameni, El lucrează şi prin oameni. Am avut lângă mine nişte oameni fără de care nu aş fi dus nimic la capăt. Nişte oameni care m-au înţeles, care m-au suportat, care m-au ajutat şi care au ştiut să ţină în frâu toată dezordinea din sufletul meu, şi cărora le mulţumesc din toată inima.

Nu mai zic nimic de 2020. Am zis data trecută şi am văzut ce-a ieşit. O să sper doar în bine. Într-un bine pe care îl ştiu ascuns în inima mea, într-un bine cu împlinire şi cu sănătate.

*

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus