Poveste de noapte umblând printre regi

Ieri noapte. Sună telefonul. Cine poate suna la ora asta? Mă uit la ceas. Trei şi un sfert. E dimineaţă de fapt. M-am trezit, îmi dau seama că sunt deja îmbrăcat "de stradă"; am ieşit repede din casă să mă întâlnesc cu prietenul care mă sunase. Mă opresc în mijlocul străzii şi-mi dau seama că nu era strada mea. Deşi îmi părea cunoscută nu mi-am dat seama imediat unde mă aflu. Am stat pe loc câteva secunde, apoi, căutându-l cu privirea pe cel cu care vorbisem la telefon, un prieten de demult, nu-l găsesc. Îmi caut telefonul mobil, dar îmi amintesc că-l uitasem, poate, pe birou aseară când lucrasem...
Vreau să scot un sunet şi, ciudat, nu pot vorbi.

Brusc recunosc strada!
Pe trotuar sau ieşind din curţi, platani cu coroane imense acoperă strada ca nişte copertine şi îi dau intimitatea unui interior sau a unei "jardin d'hiver". Aerul e rece şi umed. "Să nu răcesc" e gândul care-mi trece prin minte. Îmi ridic gulerul hainei ca să-mi apăr ceafa de frig, apoi fac un pas spre stânga, cu gândul să cobor spre Cişmigiu. Simt cum piciorul îmi alunecă... e foarte întuneric, dar instinctiv întind mâna şi aprind lampa. Mă aflu în plină stradă noaptea sau... Lumina lămpii îmi arată maldărul de cărţi aşezate într-o ordine enervantă, având totuşi deasupra una cu cotorul în sus, desfăcută... mă uit şi mă dumiresc. Citeam lungit în pat, un obicei mai vechi şi nu tocmai bun, şi probabil simţind că adorm am pus astfel cartea, deschisă cu coperţile în sus.
Dar nu mai înţeleg ce se petrece pentru că văd multe Case aristocrate-boiereşti, albe, unele murdare, cu o culoare incertă, împrumutând nuanţele cerului de noiembrie, cu multe ancadramente, muluri, asize, basoreliefuri cu împletituri de plante, cariatide şi console din piatră.


Încerc să-l întâlnesc pe Mircea Eliade măcar în vis (şi nu numai pe el^[i]) şi de aceea în ultima vreme mă învârt în trapezul pe care-l formează străzile Calea Călăraşi, Strada Traian, Bulevardul Pache Protopopescu - Calea Moşilor Vechi şi Strada Sfânta Vineri (în mijlocul căruia se află "triunghiul magic"^[ii] alcătuit de străzile Mântuleasa, Popa Soare şi Bulevardul Pache Protopopescu), urmărindu-l şi încercând să mă apropii să-i vorbesc.

Aşa am simţit nevoia să recitesc două anumite cărţi ale lui Mircea Eliade^[iii], pentru că, în perioada în care ne aflăm, majoritatea oamenilor îşi îndreaptă gândurile către un necunoscut numit în diferite feluri; acest necunoscut pare a fi răul cel mereu întunecat. Ştiam că îmi voi găsi acolo, în paginile cărţii, credinţa în mine şi apoi în ceilalţi oameni.

Credinţa nu poate fi un subiect de abordat fără să deschidem paginile scrise de Mircea Eliade şi mă refer în special la Istoria credinţelor şi ideilor religioase: "Acum douăzeci de ani scriam cu privire la distrugerea culturii de pe Indus^[iv]: "Prăbuşirea unei civilizaţii urbane nu echivalează cu extincţia pur şi simplu a culturii, ci doar cu regresiunea sa către forme rurale, larvare, «populare» (e un fenomen amplu verificat în Europa în timpul şi după marile invazii barbare). Dar, destul de curând, arianizarea Pcnjabului a declanşat procesul marii sinteze care trebuia să devină într-o zi hinduismul. Un număr considerabil de elemente harappiene^[v] atestate în hinduism nu se pot explica decât printr-un contact, început destul de devreme, între cuceritorii indo-europeni şi reprezentanţii culturii Indusului. Aceşti reprezentanţi nu erau în mod necesar autorii culturii Indusului ori descendenţii lor direcţi: ei puteau să fie tributarii, prin iradiaţie, ai unor forme culturale harappiene, care se păstraseră în regiunile excentrice, cruţate de primele valuri ale arianizării. Aceasta ar explica faptul următor, în aparenţă straniu: cultul Marii Zeiţe şi a lui Siva, falismul şi dendrolatria, ascetismul şi Yoga etc. apar pentru prima dată în India ca expresia religioasă a unei înalte civilizaţii urbane, aceea a Indusului - în timp ce majoritatea acestor elemente religioase sunt, în India medievală şi modernă, caracteristicile devoţiei «populare». Desigur, a existat, începând cu epoca harappiană, o sinteză între spiritualitatea aborigenilor şi aceea a «stăpânilor», autori ai civilizaţiei urbane. Dar trebuie presupus că nu numai această sinteză s-a păstrat, ci şi aportul specific şi aproape exclusiv al «stăpânilor»: nu s-ar putea explica altfel importanţa considerabilă pe care o iau brahmanii după epoca vedică. E foarte probabil că toate aceste concepţii religioase harappiene - care contrastează puternic cu acelea ale indo-europenilor - s-au păstrat, cu inevitabilele regresiuni, mai ales în straturile «populare», în marginea societăţii şi a civilizaţiei noilor stăpâni ariofoni: de acolo au ieşit ele, în valuri succesive, în timpul sintezelor ulterioare care au dus la formarea hinduismului (...)
Dar nu pentru a ilustra concepţiile mele personale am scris cartea de faţă. Ci, înainte de toate, pentru a arăta ce s-a întâmplat, în durata timpului istoric, cu o seamă de intuiţii, experienţe şi idei religioase care au contribuit la constituirea condiţiei umane, din preistorie şi până la începutul epocii noastre."

Deci nimic nu se pierde, nimic nu se distruge, totul se transformă.

Am început să scriu acest articol acum aproape o lună de zile. Din multe motive ce nu au ţinut de voinţa mea, totul s-a mişcat încet.

Am încercat să adun idei, să le aşez într-o ordine mai degrabă geometrică. O geometrie a gândurilor, ca într-o grădină japoneză "karesansui" (dry landscape). În ele este o ordine, o ordine a elementelor, care permite meditaţia: suprafeţe de nisip cu desen de unduiri, linii paralele sau spirale, acolo unde gândul o cere, şi câteva pietre, stânci de grădină, care semnifică şiruri de munţi şi văi de râuri. Totul fără apă, uscat. Nisipul alb, semn al purităţii, cu cercuri concentrice imitând acele dansuri pe care le face apa liniştită când arunci în mijlocul ei o piatră; pare o apă strălucind în lumina soarelui, un stop cadru dintr-un film al minţii. Spirala, gândul se întoarce fără voia mea la geometria în care trăiesc, de fapt trăim ci toţii, semnul "creşterii şi evoluţiei", un simbol al acestei "creşterii armonioase"^[vi]

De mult timp sunt urmărit de nevoia aşezării ideilor una în faţa celeilalte, într-un dialog de contraziceri. Dar, disputele sunt sterile când lipseşte interlocutorul. În lipsa acestuia mă rezum la a-mi fi propriul interlocutor.

Aş vrea să nu mai trebuiască să scriem, să scriu, sau să vorbim despre suferinţă. Aş vrea ca străzile şi copacii să nu mai plângă, să nu mai fie trişti când în fapt sunt atât de frumoşi, mai ales acum îmbrăcaţi în culori de poveşti. Pentru un scurt timp s-au "împodobit" şi cu albul zăpezii şi-mi închipui că acesta împreună cu petele de galben, auriu sau ruginiu au format un tablou pictural evident frumos, dar din păcate efemer. Aş vrea să nu ne mai omorâm amintirile pierzând lumina lor.

Acum câţiva ani în curte la cafeneaua Coftale era o pisică tigrată (i-am uitat numele), prietenoasă cât trebuie să fie o pisică a "casei", dar care accentua nota de familiaritate caracteristică întregii încrengături de străzi din marele trapez. Câţiva paşi mai încolo, la "Simbio", pe strada Negustori, o vom găsi pe Luna, o altă tigrată la fel de familiară cu / pentru clienţii locului. Şi oricât de gri ar fi fost zilele, această familiaritate aducea o lumină caldă, prietenoasă.

S-a întâmplat să ajung pe una dintre străzile care face parte din "triunghiul magic", triunghiul misterelor, strada Popa Soare.


"-... S-o fi văzut acum vreo zece ani, continuă Hrisanti, s-o fi văzut prin 1920-22, cînd cînta la "Floarea-soarelui"! Nu, n-ai de unde s-o ştii. Era o circiumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea şi grădină, şi în fiecare vară venea să cînte acolo Leana. Aşa-i spuneam, şi aşa îi plăcea şi ei să-şi spună: Leana. Dar nu uita niciodată să adauge: «Nu mă cheamă aşa. Pentru păcatele mele am ajuns să cînt prin cîrciumi, şi oamenii îmi spun Leana. Dar eu n-am fost făcută pentru asta.» Şi poate, uneori, îţi lua paharul, îl ducea la buze, şi uneori sorbea din el." (În curte la Dionis - Mircea Eliade)

Casele aristocrate-boiereşti...

Misterul acestor Case, care poate au undeva scris numele lor adevărat, ascuns privirii şi ştiinţei noastre de trecători, poartă înlăuntrul lor multe suflete şi poveşti. Poveşti de iubire, de ură, de frică, de disperare, de extaz şi bucurii, de fericire. Iubirea nu poate lipsi din sufletul şi misterul acestor case. Iubirea construieşte, este sprijinul creaţiei, lasă urme şi dacă ar putea sau vrea să vorbească am afla că multe dintre casele tăcute, unele triste, altele au chiar de la naşterea lor o poveste de iubire. Arhitecţii sau constructorii lor au ştiut despre aceste iubiri şi în funcţie de intensitatea acesteia casele au căpătat personalitate şi amprenta iubirii. Unul dintre marii "iubitori " ai secolului al douăzecilea, Jean Cocteau (de care mi-a reamintit, la momentul potrivit, parcă presimţind ceea ce voiam să scriu, o bună prietenă, şi-i mulţumesc!), care a contrazis prin iubire îmbătrânirea, scria, citez: "Singurele care nu îmbătrânesc sunt visele" şi care "Cu cât se simţea mai trist cu atât mai mult picta cerul senin!"

În aceste Case aristocrate-boiereşti dorm multe vise, vise care sunt "literatura somnului" (conform aceluiaşi Cocteau), şi voi asimila somnul Nopţilor cu somnul de Dincolo, încercând să desluşesc stările pe care le transmit străzile şi casele acestora. Pe acolo pe unde mă duc paşii...

Povestea visului şi a plimbării între real şi ireal nu se opreşte aici.

Azi s-a oprit prima poveste cu primul dintre regi. Va continua.

(Pentru luni patrusprezece decembrie două mii douăzeci, Bucureşti)

---