Noaptea următoare mult aşteptată

,,O ultimă declaraţie de dragoste făcută oraşului", aşa descrie Italo Calvino această colecţie de descrieri urbane, reunite sub numele de Oraşele invizibile.

Azi e prima mea declaraţie de dragoste făcută oraşului meu, zburând pe deasupra lui...


E nemaipomenit ca două nopţi mai târziu să mă trezesc şi, grăbit să ies in curte şi apoi pe stradă, să îmi dau seama că adormisem în hainele cu care fusesem la o întâlnire cu un prieten. Acolo, pe stradă, cu paşi mari dar lenţi, am simţit cum strada se ridică ca o platformă pe un plan înclinat înaintea mea pe măsură ce înaintam. Continuam să merg, să urc, să urc şi aşa am ajuns repede, ca şi cum nu mai aveam timp, pe acoperişul blocului.

Vedeam până departe în lungul unui bulevard, dar nu, erau mai multe bulevarde... desenate. Era o încrengătură de străzi, în care străzile erau aşezate cu o logică a bunelor legături între diferite locuri cu importanţă mai mică sau mai mare. Părea un plan, care se aşezase peste "încrengătura de străzi".

În scurt timp am descoperit că pluteam peste oraş, fără senzaţia de rău de înălţime, înţepenit pe o suprafaţă din hârtie, care în urma mea se aşeza peste oraş confundând-se cu acesta. Ceea ce vedeam, în vis, era într-adevăr un plan desenat, era un plan ca o pagină veche dintr-o carte, de fapt era planul întocmit de o echipă de arhitecţi, "Comitetul de lucru", ce s-au dovedit de mare importanţă în dezvoltarea Bucureştiului: Duiliu Marcu, G.M. Cantacuzino, R. Bolomey, I. Davidescu, ing. T. Rădulescu.

De acolo de sus puteam vedea acest plan parcă suprapus peste străzile actuale.


Platforma de deasupra blocului cilindric simt cum mă ridică şi plutesc peste oraş. Cred că de fapt sunt pe un "covor magic" care mă duce în zbor şi mă face să mă simt o pasăre.

Pare puţin trist oraşul, deşi străzile sunt luminate, ba chiar văd şi ghirlande şi coroane de becuri luminoase, şi din când in când farurile puţinelor maşini, in special taxiuri sau autobuze. De unde senzaţia de singurătate şi gol?

Oraşele joacă un joc cu noi. Deschise şi luminoase, ne arată protecţie, şi ne provoacă să le străbatem cu bucuria descoperirii, dar au şi părţi ascunse pline de povestiri, al căror secrete ne stârnesc curiozitatea. Poate că hoinărind pe străzile oraşului se nasc în mintea noastră multe întrebări.

Din ce suntem făcuţi? Din vise, iluzii, simţiri, iubire?
De ce am construit aceste oraşe?

Plutind peste oraş aş vrea să-l pun într-un "glob cu zăpadă".^[ii]


Am primit un glob de zăpadă la un Crăciun, când eram copil. Avea în el un brăduţ, şi eu mă uitam înăuntrul lui şi-l căutam pe tatăl meu, care era pe front; aşteptăm să apară avionul său şi el să sară cu paraşuta în faţa uşii mele; din păcate nu a fost aşa, a coborât cu paraşuta dar pe front, după ce avionul lui a fost lovit de antiaeriana rusească.

Mi-ar plăcea să ningă peste oraş, în globul cu zăpadă, numai cât timp îl învârt. De ce numai atunci? Pentru că iarna e frumoasa la ţară, într-un sat de la munte, când zăpada se aşază pe case, pe drumuri de bătut cu piciorul, când zăpada rămâne albă până primăvara, când pelerina albă se dă la o parte să lase florile pământului să scoată capul, şi e frumoasă, iarna la ţară, când face dialog cu casele din satele adevărate.

Oraşul care-l vedeam sub mine s-a ridicat, aşa cum arată acum, în noaptea viselor mele, în circa o sută şaizeci de ani.

În vis, poate nu numai în mintea mea, obiectele, fiinţele, bucăţi imense din noi, dar şi timpul, se mişcă încet, atât de încet încât chiar şi apariţia unor persoane pe care aşteptăm să le întâlnim este o mişcare atât de lentă încât ne permite să vedem cu claritate detalii, şi mai ales să înţelegem gândurile.

Credinţa, încrederea şi iubirea pot aduce în visele noastre fiinţele iubite. Dar nu şi pe cei care ne-au făcut rău sau pe cei care s-au apropiat de noi cu un zâmbet fals pe faţă, în spatele căruia se ascundea gândul rău, cel care ucide tot ce e frumos, acoperă lumina, usucă sufletele.

Şi când în lumea aceea, care este numai a noastră, cu vârful degetelor împingem uşor mantia neagră a răului şi o facem să alunece atât de jos încât să dispară, din spatele întunericului, care în somn ne invadează adesea, apare "cu un zâmbet larg", dar sincer şi plin de iubire de data acesta, gata să ne îndeplinească orice dorinţă, o femeie, căreia mulţi îi spun "zâna cea bună." Dar poate fi oricine din fiinţa noastră, chiar şi Moş Crăciun. Aş vrea însă ca pe Moş Crăciun să-l lăsăm pentru anul următor, căci oricum s-a dus deja spre "casa" lui, departe.

Revin pe drumul care îmi este ceva mai cunoscut, unde aerul pare ceva mai respirabil, drumul către o casă, singura casă din univers, unică nu numai prin Singurătatea in peisaj, ci şi prin unicitatea elementelor şi regulilor de Aşezare a acestora, Casa visată, care numai în vis ştim cum arată, adunată din Bucăţile din visele mele, pe care nu am desenat-o niciodată. De ce? Pentru că atunci când mă trezesc ea dispare.

Casa aceasta este secretul meu!

Am citit de mult, în tinereţe, cartea lui Italo Calvino, am uitat ce am citit; apoi, acum cinci şase ani o Doamnă mi-a reamintit de aceiaşi carte, pe care o folosea ca unul dintre pretextele unui workshop cu studenţii ei în Italia, am recitit-o şi curând am uitat ce am citit, dar ideea că această carte mă va conduce într-o bună zi către lumea viselor nu m-a părăsit.

"Oraşele invizibile" din povestirile lui Marco Polo către Kublai Khan, călătorii ale imaginaţiei prin oraşe, locuri cu nume inventate; Ersilia, Eutrope, Zenobia, Isaura, Pirra, Fillide, locuri cu parfum de iubire de femeie, căci oricâte nume ar purta în cele din urmă este vorba despre "femeia" din mintea sau imaginaţia celui care scrie. Sunt oraşe cu străzi, oraşe din visele născute din dialogul dintre Marco Polo şi Kublai Khan, oraşe care prind contur pe măsură ce poveştile se înflăcărează în mintea celor doi.

Cred că inspiraţia lui Italo Calvino s-a născut din plimbările prin oraşele pe unde a umblat. Erau oraşele secolului XX cu arhitectura şi imaginile urbanului modern, cu amprenta unei liste lungi de arhitecţi care au "ridicat" arhitectura modernă, pornind de la Ludwig Mies van der Rohe, Walter Gropius, Le Corbusier ajungând până la Norman Foster, Rem Koolhaas, Peter Zumthor sau David Chipperfield. Dar şi arhitecţii români Duiliu Marcu, Horia Creangă, Octav Doicescu, Petre Antonescu şi desigur lista este mult mai lungă.

Oraşul peste care zbor, oraşul nostru, ar putea să fie unul dintre oraşele dintr-o poveste ca cea spusă de Marco Polo, ar putea să găsim în el şi "cupole de argint" şi "porţi cu pod mobil" sau "cartiere, fiecare cu trei sute de case", cu "străzi care coboară în scară", "are proprietatea de a dăinui în memorie în cele mai mici detalii, cu felul în care sunt orânduite străzile şi casele de-a lungul străzilor, cu porţile şi ferestrele caselor, cu toate că ele nu se remarcă printr-o frumuseţe sau distincţie neobişnuite." ^[iii] Ar putea dar mai are mulţi paşi de făcut şi nu se prea străduieşte.

M-au luat gândurile şi nu am scris, încă, despre Solomon Marcus şi ale sale îndemnuri pentru educaţie. Voi scrie curând.

"Dar asta a fost demult, asta a fost la început. La începutul începutului. Şi nimeni n-a înţeles. N-au înţeles că poemul era scris sub semnul lui Orfeu, că era vorba de Dionysos, şi vesteam acolo beatitudinea fără nume, cînd vom fi toţi lîngă el, alături de el, la curţile lui, ale împăratului, la curţile zeului...

Femeia îl asculta emoţionată, silindu-se să nu-i scape privirile din privirile ei.
- Nu ştii cît a fost de greu, continuă Adrian. Zadarnic le explicam."^[iv]

(În ajun de sfârşit de an, douăzeci şi opt decembrie două mii două zeci...)

---