Printre artificii şi nori de noapte cu Saint-Exupéry

Nota autorului: Vă rog să ascultaţi aceste piese pe parcursul citirii textului de mai jos:



Cum să zbori, să pluteşti printre artificii?

"Pe măsură ce noaptea avansa, asemănătoare unui fum întunecat, umplea văile, iar acestea nu se mai puteau deosebi de câmpii. Oraşele se luminau, constelaţiile lor se întindeau răspunzându-şi una celeilalte. Pământul era plin de semnale luminoase, fiecare casă aprinzându-şi steaua sa în faţa acestei nopţi imense, ca pe un far îndreptat către mare. Tot ceea ce adăpostea o viaţa omenească sclipea deja. Şi Fabien admira cum de data aceasta, intrarea în noapte era lentă şi frumoasă ca intrarea (unui vapor) într-un port." (Antoine de Saint-Exupéry, Zbor de noapte)

De data aceasta visele m-au trimis mult în urmă în timp, plecând din paginile unei cărţi a zborului dincolo de nori, dincolo de furtunile cerului, acolo unde rămâi singur cu stelele, unde negrul întunericului este luminat doar de astre sau de luminile oraşelor.

Şi i-am chemat lângă mine, în visele minţii, pe Italo Calvino şi pe alţi doi mari visători şi călători prin cerurile lumii, Lucian din Samosata şi Antoine de Saint Exupéry, stând cu privirea tot timpul şi către "curtea lui Dionis". E o distanţă mare de vârste între "însoţitorii" mei, dar dacă deschizi cărţile unuia sau ale altuia vei simţi că ceea ce îi uneşte este irealul lumii reale.

Îmi vin în amintiri oraşele pe care le-am văzut noaptea de la mii de metri înălţime, ale căror limite şi străzi se conturau numai datorită luminii a mii de becuri mici, în spatele cărora căutam viaţa şi fiinţele din casele pe care nu le vedeam decât în imaginaţia mea, căci întunericul le acoperea. Şi de fiecare dată mă gândeam că acei oameni dorm şi nu aud zgomotul motorului avionului în care eram eu, cum nici eu nu auzeam răsuflarea lor dormind. Mi-amintesc când o voce a anunţat, în şoaptă, ca să nu-i deranjeze pe cei de jos, de pe pământ, că ne aflăm deasupra oraşului Tbilisi, un moment în care am simţit emoţia unei întâlniri... care poate nu se va mai repeta în viaţa asta.


Deocamdată nu am posibilitatea, din cauza programului meu şi a altor multe condiţii potrivnice, să "hoinăresc" pe străzile aflate "în trapezul pe care-l formează străzile Calea Călăraşi, Strada Traian, Bulevardul Pache Protopopescu - Calea Moşilor Vechi şi Strada Sfânta Vineri, în mijlocul căruia se află «triunghiul magic» alcătuit de străzile Mântuleasa, Popa Soare şi Bulevardul Pache Protopopescu" (am reluat acest paragraf dintr-un articol mai vechi pentru a reaminti locurile de unde am început călătoria din vis, locuri în care voi reveni după ce iarna se va decide dacă stă sau pleacă, cu imagini pe care le am în minte, imagini care-mi revin cu putere din trecut în prezent.)

Drumurile despre care scriu aici, în care îmi doresc să fiu însoţit de cei apropiaţi şi dragi sau de cei pe care, încă, nu-i cunosc, dar doresc să mi se alăture, sunt drumuri care s-au aşezat în mintea mea din călătorii făcute sau nefăcute, prin oraşe sau locuri prin care am trecut cu pasul sau cele peste care am trecut în zbor. Vreau să scriu despre o lume aşa cum se arată ea acum în mintea mea, transformată de visele dorinţei de a le mai străbate măcar o dată.

Nu mi-am dorit să fiu aviator, ca tatăl meu, dar ideea de a zbura ca să pot vedea pământul cu oraşele şi oamenii săi, de acolo de sus, să-i văd mişcându-se, să-i văd comunicând, îmbrăţişându-se, stând lungiţi pe spate cu privirea către cer şi lumină, m-a frământat dintotdeauna. Care lumină? Lumina soarelui, lumina stelelor, lumina inimii şi gândurilor lor.

Lucian din Samosata ^[ii] în cartea sa Istoria adevărată povesteşte despre o bătălie între locuitorii unei "insule strălucitoare, în formă sferică, şi luminată de o lumină puternică" şi locuitorii Soarelui, căci iată că Soarele este locuit. Se mai înţelege, spune Lucian, că locuitorii Soarelui, de fapt împăratul lor, este un cotropitor, forţându-i pe locuitorii insulei să-şi caute refugiu; şi aşa împăratul "insulei strălucitoare" a hotărât să-i mute pe Steaua Polară.

În felul nostru, o mare parte din timp ne simţim locuitori ai Soarelui (o "bilă" de foc în jurul căreia se învârt multe "bile" reci, întunecate, şi fără pic de viaţă; măcar o floare să poţi sădi acolo) pentru că verdele şi albastrul planetei Pământ sunt născute din suflul planetei Soare.

(Hai să ne întoarcem în timp să vedem şi să ascultăm:


Da! Aţi ghicit. e o bucată din coloana sonora a filmului lui Andrei Tarkovski, Solyaris)

O călătorie stelară - m-am întors la cartea lui Lucian din Samosata -, cu întâmplări care ne sunt binecunoscute, invazii, războaie, deportări, politică şi inegalităţi de putere, cam ce ştim noi de aici de pe Pământ şi care va ajunge şi "într-un ţinut înzestrat cu flori de tot felul, umbrit cu arbuşti groşi şi plăcuţi la vedere", participăm la un ospăţ "într-un loc numit Champs Elysee", pe care Homer l-a localizat la limita de Vest a Pământului, unde s-a născut zeul Okeanos. O călătorie de care uneori, sau deseori, ai nevoie ca să-ţi linişteşti gândurile bântuite de umbre ale timpurilor pe care le trăim.

În ultimii ani, fără nici-o explicaţie, şi nici nu am căutat o astfel de explicaţie, am "hoinărit" mult, dorind să o fac, prin cartierul din trapezul despre care am scris mai sus, şi o voi mai face fără să mă opresc încă multă vreme.

Acolo, sau mai pe sufletul meu aici, umblând pe aceste străzi, mă simt ca şi când mă aflu într-o grădină neîngrijită, care te cheamă să mângâi şi să dai apă florilor ce sunt, în mare parte, aproape ofilite.

Străzile acestea mai păstrează parfumul unor poveşti de vieţi normale, dar distruse de diavolii politici, poveşti de vieţi plecate. Acolo încă mai sunt case cu o arhitectură demnă de un curs de istorie, sau poate de teoria arhitecturii; acolo mai sunt oameni care îşi iubesc casele.

Dar, înainte de a merge mai departe sau de a zbura printre norii nopţii, iată o mică istorie:


Într-una din zilele de început ale anului 2021 - după ce am fost nevoit să merg pe carosabil, trotuarul fiind ocupat de un gard de şantier - m-am oprit să mă uit, mirat, în spatele gardului şi am zărit un morman de moloz din cărămizile şi bucăţile de lemn ale şarpantei. Asta mai rămăseseră dintr-o casă a cărei arhitectură a fost ştearsă din istoria străzii Lutherană. Poate nu era pe o listă de monumente, sau poate da, dar cred că restaurată ar fi fost în armonie cu clădirea de vis-à-vis. E o părere, nu un verdict.

Vecină cu clădirea recent demolată (în spatele acestui gard pe care scrie "proprietate privată" şi "nu blocaţi accesul"!) este curtea de trecere către Biserica Reformată Calvineum (şi mă întreb dacă se intenţionează să se asigure o intrare spaţioasă şi verde către aceasta!), apoi urmează Cathedral Plaza, o clădire abandonată, de pe care placajul din... - ce contează! - cade placă cu placă. Prin ferestrele-vitrină de la parter se vede o masă de meeting cu zece sau douăsprezece scaune tapiţate în negru, care parcă stau la un priveghi, iar micul parvis dinspre strada General Berthelot, un plan înclinat, deja delabrat, îşi pierde plăcile. De fapt tot peisajul acestui mamut care deja a obosit în aşteptarea unei decizii municipale este deplorabil.


Aş vrea totuşi să menţionez cu bucurie faptul că odată cu schimbarea primarului Municipiului Bucureşti casa de pe strada Ştirbey Vodă numărul 132 a scăpat vie şi nevătămată. Deşi era pregătită de înmormântare!


Ce fel de oameni suntem? Uneori mi-e teamă de avântul care-i cuprinde pe unii edili (edilii nu sunt cei care ar trebui să se ocupe de îngrijirea construcţiilor?) ai Bucureştiului să "violeze" moştenirea, şi aşa săracă, a oraşului.

Mă alătur apoi lui Saint Exupéry în zborul său nocturn printre nori, dincolo de nori, unde este singur doar cu cerul, descoperind de acolo de sus, omul cu viaţa sa, cu disperarea, cu bucuriile sau cu iubirile sale, el vede o lumină a unei case care se stinge acolo sub plutirea avionului său şi se întreabă: s-a întins pe pat să doarmă sau să-şi ţină în braţe femeia iubită, sau s-a retras cu gândurile şi neliniştea sa?

Încerc să-mi imaginez poveşti, din casele pe care le-am văzut ziua mergând pe străzi de acum intrate în memoria mea şi stabilite acolo ca nişte inscripţii în piatră, care noaptea se încarcă cu altă energie, pulsează într-un ritm normal.

Străzile mele preferate, nu le voi enumera aici, au strâns în cărămizile şi tencuiala caselor, în pavajul lor sau al curţilor, în coroanele copacilor şi în petalele florilor, dar şi în suflarea celor ce le locuiesc sau le trec, au strâns literă cu literă, semn cu semn, istoria prafului amintirilor.

Mi-ar plăcea sa schimb numele străzilor dragi (apropo: ştiţi unde este bulevardul Mircea Eliade? Lângă malul Lacului Floreasca. De ce oare? Atât de departe de "curtea lui Dionis", de şcoala de pe Mântuleasa, de tramvaiul 14, departe de Leana; poate pentru că trece prin faţa Casei Ceauşescu?), cu unele ciudate, inventate în funcţie de parfumul lor sau de ce simt când trec pe caldarâmul lor. As vrea sa trăim, indiferent de vârstă, în lumea viselor şi poveştilor măcar o dată pe lună. Să avem programată o zi în care totul să fie ca-n mintea noastră, sa fie realul ireal. De fapt o zi când timpul să se oprească în clipa vieţii pe care ne-o dorim. Să călcăm pe covoare din iarbă verde, tot timpul anului, fără asfalt, sau, treacă de la mine, asfalt din gazon, şi pe străzile noastre să întâlnim iepuri, căţeluşi sau câini jucăuşi, pisicuţe care zâmbesc şi torc de bucuria întâlnirii, oameni cu feţe liniştite...

Cred că îmi este dor de primăvară şi de libertate, de lume!

"Eroul din Zbor de noapte, nu este dezumanizat, cert însă este că se ridică la virtuţi supraumane. Cred că ceea ce îmi place cel mai mult în această povestire emoţionantă, este nobleţea sa. Slăbiciunile, abandonurile, degradarea omului, le cunoaştem deja şi literatura zilelor noastre nu face decât să le denunţe cu abilitate; dar această autodepăşire reuşită prin voinţa de a reuşi, este ceea ce avem nevoie să ni se arate... Tot ceea ce povesteşte Saint-Exupéry, o face vorbind în cunoştinţă de cauză" ^[iii]


Povestea va continua săptămâna viitoare.

(Azi patrusprezece ianuarie două mii douăzeci, Bucureşti)

---